Cuvantul Ierarhului

Canonul cel Mare – Cuvânt de învăţătură

„Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părinţilor noştri, şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preamărit!”, astfel „glăsuieşte” irmosul cu care începe, în fiecare dintre primele patru zile ale Săptămânii Mari, citirea Canonului Sfântului Andrei Ierusalimiteanul, Părinte de seamă al Bisericii, cunoscut, îndeosebi, sub numele de Sfântul Andrei Criteanul, sau Cretanul, arhiepiscop al insulei Creta în a doua jumătate a secolului al VlII-lea...

„Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părinţilor noştri, şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preamărit!”, astfel „glăsuieşte” irmosul cu care începe, în fiecare dintre primele patru zile ale Săptămânii Mari, citirea Canonului Sfântului Andrei Ierusalimiteanul, Părinte de seamă al Bisericii, cunoscut, îndeosebi, sub numele de Sfântul Andrei Criteanul, sau Cretanul, arhiepiscop al insulei Creta în a doua jumătate a secolului al VlII-lea (deci, acum aproape o mie trei sute de ani), unde a păstorit ca urmaş peste veacuri al celui dintâi episcop al insulei, Sfântul Apostol Tit, din cei şaptezeci, ucenic al marelui Apostol Pavel, care l-a rânduit ca întâistătător aici chiar în primul veac al erei creştine.

Aşa cum aminteam, acest Canon se citeşte în zilele de început ale celei dintâi săptămâni a Postului Sfintelor Paşti, care, foarte semnificativ, începe cu aducerea aminte a izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai şi se încheie cu Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos, care i-a adus înapoi, în Rai, pe cei doi strămoşi ai întregului neam omenesc, împreună cu toţi Drepţii Vechiului Testament, potrivit făgăduinţei făcute de Însuşi Tatăl Ceresc.

De ne vom apleca mai cu luare aminte asupra textului Canonului celui Mare şi-l vom citi în întregime, descoperim că el este, într-un fel, o istorie, pe scurt, a principalelor momente şi persoane ale Vechiului Testament, dar, totodată, cu numeroase referiri, în cuprinsul său, de la un capăt la altul, la viaţa şi la lucrarea pământească, mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, iar la sfârşitul fiecăreia dintre cele nouă cântări ale sale, ultima strofă este închinată Maicii Domnului.

Să observăm, de asemenea, că pripeala „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”, care precede majoritatea strofelor celor nouă cântări ale Canonului, este o permanenţă, este o constantă a acestei minunate rugăciuni, care este Canonul cel Mare, şi, mai ales, este strigătul de tânguire şi de implorare a milei şi a iertării, slobozit de către fiecare din noi, în parte, şi de noi toţi, laolaltă, către Înduratul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu. De ne-am ruga, mereu, în fiecare zi din viaţa noastră, nu numai la citirea Canonului celui Mare, spunând aceste puţine şi simple cuvinte, dar cu o uriaşă încărcătură duhovnicească în miezul lor, „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”! Această invocare a milei celei Dumnezeieşti este, în acelaşi timp, o recunoaştere, de-a lungul întregii vieţi, şi chiar după moarte!, a păcătoşeniei noastre omeneşti, precum însuşi Psalmul 50 ne învaţă să ne amintim mereu că „fărădelegea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”, continuă recunoaştere a condiţiei noastre neputincioase, fapt cerut de Însuşi Mântuitorul până şi atunci când am săvârşit fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, care nu trebuie puse pe seama unor eventuale virtuţi ale noastre, ci totul s-a realizat prin mijlocirea darului lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt, cu ajutorul Maicii Domnului şi din îndemnul tainic al Sfântului înger păzitor. La fel ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel şi, de-a lungul istoriei, toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre.

Mai mult decât orice, acest Canon al Sfântului Andrei Criteanul este o spovedanie, o spovedanie continuă, o spovedanie pe care am numi-o publică, făcută, cu umilinţă şi cu frângere de inimă, de-a lungul a patru zile, precum zice şi Dreptul David Psalmistul: ”Jertfa, plăcută, lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50), o mărturisire nu atât a Sfântului, cât, mai ales, a noastră, a tuturor.

Prima strofă a Cântării I din seara zilei de luni este, fără doar şi poate, asemănătoare începutului unei spovedanii: „De unde voi începe eu a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Care începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci, ca un Milostiv, dă-mi iertare păcatelor!”

La fel, a doua strofă glăsuieşte: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte, deci, „de te spovedeşte” la Ziditorul tuturor. Părăseşte de acum dobitocia cea dinainte şi du lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă”.

Este, altfel spus, un început de mărturisire a păcatelor, care seamănă, oarecum, cu o rugăciune foarte frecventă ce precede spovedania propriu-zisă, făcută de noi, sub epitrahil, către părintele duhovnic: „Mărturisesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, Cel în Sfânta Treime slăvit şi închinat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, păcatele pe care le-am săvârşit, în toate zilele vieţii mele şi până-n clipa şi ceasul de acum, cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăitul, cu toate simţirile mele sufleteşti şi trupeşti, prin care Te-am mâniat pe Tine, Dumnezeul meu, şi am nedreptăţit pe aproapele; pentru toate acestea, mă simt vinovat înaintea Ta şi vreau să mă pocăiesc. De aceea, cu smerenie mă rog, iartă-mă şi mă dezleagă de toate păcatele, ca un bun şi de oameni iubitor!”

Aşadar, „vreau să mă pocăiesc!”, declară penitentul, din adâncul inimii, în această rugăciune, hotărât să ducă „lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă”. Dacă aţi ştii, fraţilor, cât de valoroasă este pocăinţa de păcate! Este atât de mare, încât „iertarea păcatelor este izvorul mântuirii şi răsplătirea pocăinţei, căci ea este leacul tămăduitor al păcatelor, este un dar ceresc, este putere minunată, este har care biruieşte urmările legilor. De aceea, pocăinţa nu leapădă pe cel desfrânat, nu alungă pe adulterin, nu îl respinge de la ea pe cel beţiv, nu se scârbeşte de idolatru, nu-1 îndepărtează pe clevetitor, nu-1 alungă pe hulitor, nici pe cel trufaş, ci pe toţi îi schimbă, pentru că pocăinţa este cuptorul arzător al păcatelor… Vremea de acum este a pocăinţei, deoarece frica pentru păcatele săvârşite este mare atunci când pocăinţa nu merge înaintea pedepsei… De acum să stingem focul păcatelor nu cu multă apă, ci cu puţine lacrimi. Focul păcatului este mare, dar se stinge cu puţine lacrimi, pentru că lacrima stinge acest foc şi alungă duhoarea păcatelor”.

Şi tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Pocăinţa este leac împotriva păcatelor, pierderea fărădelegilor, ştergere a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care îi taie capul, nădejde a mântuirii, alungare a deznădejdii. Ea deschide cerul, ea povăţuieşte spre Rai, ea biruieşte pe diavolul, după cum împuţinarea curajului nostru ne duce la cădere. Eşti păcătos? Nu-ţi pierde nădejdea… Ce armă puternică împotriva diavolului este faptul de a nu fi stăpâniţi de deznădejde! Dacă ai păcate, să nu-ţi pierzi nădejdea! Nu voi înceta să spun aceasta mereu. Şi chiar dacă păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi să te pocăieşti. Dacă te-ai învechit azi prin păcat, înnoieşte-te pe tine însuţi prin pocăinţă.”

În acelaşi veac de aur al Ortodoxiei, al IV-lea de la Naşterea Mântuitorului Hristos, Sfântul Efrem Sirul scria şi el: „Apropie-te, păcătosule! Vindecă-te cu lesnire. Leapădă de la tine greutatea păcatelor, adu rugăciune şi pune lacrimi peste putreziciunea păcatelor, că, iată, s-a deschis uşa pocăinţei!… Sârguieşte-te a te vindeca, pentru că vei face să se bucure oastea cerească de pocăinţa ta!”.

„Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, spune Sfântul Isaac Sirul, ca un har peste har. Căci ea este a doua naştere din Dumnezeu… Pocăinţa este uşa milei dumnezeieşti, deschisă celor ce o caută. Prin uşa aceasta intrăm în mila dumnezeiască.”

Unul dintre Ierarhii „Cetăţii Sfinte”, Chiril al Ierusalimului, ne asigură, pentru a ne aduce la pocăinţă şi la mântuire, că „toate păcatele tale, omule, nu biruiesc nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu… Deci, spune-I şi tu, lui Dumnezeu, precum David: „Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului”. Iar atunci, se va potrivi şi pentru tine ceea ce spunea el în continuare: „Şi Tu ai iertat păgânătatea inimii mele…” Chiar de-ar păcătui întreg poporul, nici aceasta nu biruieşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu” .

Între ideile de referinţă din Canon este şi aceea că omul – singur, cu toată voinţa şi cu toate virtuţile lui n-ar putea împlini nimic fără voia lui Dumnezeu, Care, prin mila şi bunătatea Lui, ne iartă şi ne mântuieşte: „Chiar dacă ne vom nevoi, prin pocăinţă, până la moarte, nici aşa nu vom putea îndeplini ceea ce trebuie, pentru că nimeni nu este vrednic de Împărăţia Cerurilor”, dar „avem datoria firească să ne pocăim” .

În veacul al Vl-lea, Sfântul Ioan Carpatiul, episcop în insula grecească egeeană Carpathos, îi învăţa pe discipolii săi: „Aşadar, mintea celui ce a păcătuit nu s-a pierdut… Omul îşi dobândeşte iarăşi strălucirea sa prin pocăinţă, aşa cum luna, după ce a scăzut, se îmbracă iarăşi în lumină”, dorind a-i feri de şi mai marele păcat al deznădejdii.

În sfârşit, în secolul care abia a trecut, Sfântul Siluan Athonitul, în ceasurile sale de taină, petrecute mai ales în chilie, când nota adevărate comori duhovniceşti în caietele sale, scria: „Slăvit să fie Domnul că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă ne putem mântui toţi, fără deosebire… Şi nu va mai fi nevoie de alte mărturii pentru că Duhul Însuşi mărturiseşte înlăuntrul nostru că păcatele noastre au fost iertate” .

Întreg Canonul cel Mare ne dă ca pilde pe marii păcătoşi, dar şi pe marii virtuoşi ai Vechiului Testament, exemplele continuând cu persoane din Noul Testament. Neîndoielnic, modelul suprem de urmat care ni se oferă, amintit fiind, ca Persoană Dumnezeiască, în aproape întreaga scriere este Însuşi Hristos, fie singur, ca Dumnezeu întrupat, Fiul Tatălui Ceresc, fie subînţeles în Preasfânta Treime, invocată, şi Ea, mereu.

Fireşte, şirul celor pomeniţi începe cu protopărinţii neamului omenesc, cu strămoşii noştri, Adam şi Eva, primii care au păcătuit în Rai şi, pentru aceasta, au fost izgoniţi de către Dumnezeu pe pământul neprimitor şi chiar ostil. Păcatul se iveşte din nou, în chiar abia înjghebata familie a celor dintâi oameni: invidios pe Abel, fratele său mai tânăr, ale cărui jertfe erau primite de Dumnezeu, Cain, primul născut al lui Adam şi al Evei, îl omoară, fratricidul urmărindu-1 veşnic. Mângâierea celor doi părinţi, va rămâne cel mai mic dintre fiii lor, Set, unul dintre persoanele cele mai de seamă ale Vechiului Testament, cu care Canonul continuă a enumera numele celor care, prin trăirea şi faptele lor, au plăcut lui Dumnezeu: Enos, Enoh – cel înălţat, încă din viaţă, cu trupul la Cer, de unde se va întoarce, la sfârşitul veacurilor, înaintea venirii Sfântului Ilie şi a revenirii întru slavă a Mântuitorului, Noe şi fiii săi, Sem şi Iafet, marele patriarh Avraam şi Lot, prilej cu care Sfântul Andrei Criteanul stăruie asupra păcătoşeniei peste fire, strigătoare la Cer, a locuitorilor Sodomei şi Gomorei, scoţând în evidenţă răbdarea cea mare arătată faţă de aceşti nelegiuiţi de către Dumnezeu şi, în sfârşit, pedepsirea exemplară a locuitorilor celor două cetăţi de funestă amintire. Lot, avertizat de îngeri şi fugar din Sodoma, pleacă din acel ţinut damnat şi stigmatizat, privind tot înainte, în lungul drumului la capătul căruia aştepta, încrezător în cuvântul lui Dumnezeu transmis prin îngeri, izbăvirea şi o viaţă nouă. Femeia lui, însă, ca o altă Evă neascultătoare, întoarce privirea, pe când era împreună cu soţul şi familia ei, spre cetatea care pierea sub valurile focului mistuitor din cer, foc pedepsitor trimis asupră-i de Dumnezeu şi se preface în stâncă de sare. Acesta este un avertisment sever pentru toţi acei care, luând iniţial hotărârea de a se pocăi de păcatele lor şi de a le părăsi complet şi pentru totdeauna, uită sau ignoră cu bună ştiinţă legământul făcut şi se întorc, mai devreme sau mai târziu, la fărădelegile lor din trecut, păcătuind cu atât mai mult.

În continuare, autorul Canonului aminteşte între cei drepţi pe: Isaac, fiul lui Avraam; Iacov, fiul lui Isaac şi soţiile sale, Lia şi Rahila; Iosif, unul dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov; Moise şi fratele său, Aaron; Iosua Navi; regele David Psalmistul; Solomon, fiul acestuia; Dreptul Iov; proorocii Isaia, Ieremia şi Iona; ninivitenii care s-au pocăit în timpul lui Iona (dar cei mai mulţi dintre ei s-au întors la păcate după trecerea primejdiei, care, iniţial, îi adusese pe calea cea bună), Ilie; văduva din Sarepta Sidonului; Elisei; Daniil şi cei trei tineri – Anania, Azaria şi Misail; regele Manase, care, din idolatru şi mare făcător de alte rele, s-a întors, după zeci de ani de grea captivitate, la Dumnezeu, după cum însuşi mărturiseşte în prea frumoasa lui rugăciune pe care o citim în perioada Postului Sfintelor Paşti, la slujba Pavecerniţei Mari.

Mulţi sunt şi cei rău stigmatizaţi, pentru păcatele lor şi pentru exemplul rău al întregii lor vieţi, pe care Canonul cel Mare îi aminteşte, într-o ordine nu neapărat strict cronologică, pentru că, prin aceasta, autorul a avut în vedere cutremurarea noastră sufletească, întoarcerea de la păcate la mila lui Dumnezeu, „din moarte, la viaţă”. Astfel, sunt amintiţi: Ham, fiu al lui Noe, care s-a purtat fără de ruşine faţă de tatăl său; Ruvim, Datan, Aviron; Saul, cel dintâi rege evreu şi prigonitor al dreptului David; urmaşul său, regele Ahav, şi soţia sa, Isabela – idolatri, ucigaşi şi asupritori; Gheezi; Lameh; Isav – lacomul care, pentru îndestularea pântecelui, a pierdut dreptul de întâi născut şi, mai ales, darul lui Dumnezeu; Ofni şi Finees – faraoni ai Egiptului; femeia adulterină a sfetnicului regal egiptean Putifar; Ahitofel; Abesalom, fiul răzvrătit al lui David; Roboam, fiul lui Solomon; Ieroboam, dregătorul cel viclean şi îndemnător la rele al lui Roboam; Valaam vrăjitorul; Ozia; Agar; Ismail, începătorul neamului păgân şi nepotolit până astăzi al ismailitenilor, ş.a.
Sfântul Andrei Criteanul are, însă, cuvinte de laudă şi pentru mulţi din Noul Testament, cum au fost: vameşul, fiul risipitor, femeia samarineancă şi cananeeancă, Zaheu, surorile dreptului Lazăr, Maria şi Marta şi Lazăr însuşi, femeia păcătoasă din casa fariseului Simon leprosul, care, probabil, este una şi aceeaşi cu Maria, sora lui Lazăr; cealaltă femeie păcătoasă, probabil Maria Magdalena, care era gata să fie omorâtă cu pietre pentru că era desfrânată; dar, iată, amândouă aceste femei, adânc cutremurate de învăţătura Mântuitorului, s-au pocăit şi au devenit uceniţe ale Sale, numărându-se, apoi, între Sfintele femei Mironosiţe cele întocmai cu Apostolii şi cu mucenicii; samarineanul milostiv, tâlharul pocăit pe cruce, însuşi Sfântul Apostol Petru şi, mai aproape de vremea vieţii pământeşti a Sfântului Andrei Criteanul, Sfânta Maria Egipteanca. De remarcat este faptul că amândoi au strofe închinate lor, adăugate, fără îndoială, mai apoi, de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care s-au îngrijit cu zel de acest Canon.

Cântările Canonului celui Mare nu uită, însă, pe lângă pildele bune şi vrednice de urmat din Noul Testament, să amintească şi pe aceia care, şi astăzi, precum i-a arătat Însuşi Mântuitorul acum aproape două mii de ani, pot fi rele exemple, de care trebuie să ne depărtăm pentru a nu ajunge vreodată, prin lucrarea diavolului, a ne asemăna lor: fariseul, preotul evreu şi levitul din pilda samarineanului milostiv, tâlharul cel rău şi alţii.

Ajungând la sfârşitul cuvenit al acestui cuvânt de învăţătură, ne-am putea întreba, chiar dacă n-ar fi nevoie de această întrebare, dar reluarea ei nu strică: de ce a fost necesar să fie scris Canonul cel Mare şi de ce îl citim noi în aceste zile ale Postului Sfintelor Paşti? Răspunsul nu-1 căutaţi în argumente teologice pretenţioase, savante, oricât de bune şi justificate ar fi, ci încercaţi să-1 aflaţi în simplitatea şi curăţia inimii, de unde vă va veni dezlegarea la întrebare: Canonul cel Mare ne ajută să învăţăm a ne mântui, nu prin noi înşine, ci cu darul lui Dumnezeu, căruia noi suntem datori a-i adăuga cu smerenie, cu înfrângerea inimii şi cu duh umilit cuvenitele rugăciuni, pocăinţa, umilinţa, metaniile, postul, milostenia şi toate celelalte fapte bune, dimpreună cu iertarea aproapelui şi dragostea curată faţă de semeni. „Dacă te pocăieşti cu adevărat şi iei hotărârea statornică de a nu mai repeta niciodată acelaşi păcat, în trei zile te primeşte bunătatea lui Dumnezeu” (Sfântul Pimen cel Mare), iar de vei cădea, totuşi, mereu în păcate, târât în ele de înfricoşătoarea putere a relei obişnuinţe, nu părăsi niciodată nevoinţa şi, după fiecare cădere, cu lacrimi în suflet şi cu durere în inimă, roagă-te lui Dumnezeu cu toată puterea fiinţei tale: „Doamne, fie că vreau, fie că nu vreau, mântuieşte-mă! Eu, ca un om de ţărână ce sunt, alunec cu uşurinţă în noroiul păcatului; Tu, însă, ai puterea să mă sprijini ca să nu mai cad, să mă ierţi şi să mă mântuieşti!”

† TEODOSIE
Arhiepiscopul Tomisului