Cuvantul Ierarhului

Predică la duminica a 5-a după Rusalii

Iubiţi credincioşi, astăzi am ascultat două pagini frumoase din Sfânta Evanghelie. Prima, înfricoşătoare, pentru că aici, Mântuitorul Hristos ne este înfăţişat de Sfânta Evanghelie în ţinutul Gherghesa, unde L-au întâmpinat 2 demonizaţi foarte cumpliţi, înfricoşători, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Aceia au început să-L înfrunte pe Mântuitorul şi să-I strige: „ De ce ai venit mai înainte de vreme? Ai venit să ne chinuieşti?” Departe de ei era o turma de porci...

„ Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”
 
Iubiţi credincioşi, astăzi am ascultat două pagini frumoase din Sfânta Evanghelie. Prima, înfricoşătoare, pentru că aici, Mântuitorul Hristos ne este înfăţişat de Sfânta Evanghelie în ţinutul Gherghesa, unde L-au întâmpinat 2 demonizaţi foarte cumpliţi, înfricoşători, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Aceia au început să-L înfrunte pe Mântuitorul şi să-I strige: „ De ce ai venit mai înainte de vreme? Ai venit să ne chinuieşti?” Departe de ei era o turma de porci, păscând. Mântuitorul a privit spre oamenii prin al căror glas strigau demonii, cu acea privire sfrdelitoare, dumnezeiască a Sa. Demonii s-au înspăimântat, şi-au dat seama că trebuie să fugă şi L-au rugat pe Mântuitorul: „ Doamne, dacă ne scoţi afară din aceşti oameni te rugăm să ne trimiţi în turma aceea de porci.” Iisus le-a zis: „ Duceţi-vă!” Intrând ei în porci, aceştia s-au zvârcolit pentru că şi în oameni şi în animale, dacă intră demonii îi fac robi ai lor, încât nu mai are linişte nici omul, nici animalul care este cuprins de duh necurat. Şi atât s-au zvârcolit de tare încât, fiind pe um mal înalt al lacului Ghenizaret, s-au aruncat în apă şi s-au înecat. Păzitorii porcilor au văzut aceasta şi oamenii care au fost vindecaţi au venit şi s-au întâlnit cu cei care păzeau porcii. Glasul Mântuitorului era atât de puternic, cât  şi cel al demonizaţilor, încât s-au auzit până la cei ce păzeau porcii. S-au minunat păzitorii că oamenii îndată s-au îmbrăcat cu haine. Erau liniştiţi şi cuminţi şi până atunci umblau dezbrăcaţi şi erau fioroşi; nimeni nu putea să treacă pe lângă ei. Atunci păzitorii s-au dus in cetate şi au spus stăpânilor lor că au pierdut porcii pe care îi păzeau pentru că a venit acolo un om puternic pe nume Iisus care, vindecâd pe demonizaţi a adus această pagubă. Oamenii au ieşit din cetate şi au venit către Iisus. Aceştia erau păgâni, iar care erau iudei se amestecaseră cu păgânii. Venind oamenii din cetate la Iisus, au găsit şi pe cei care mai înainte erau bolnavi iar acum erau sănătoşi. Au zis păzitorii către cei din cetate: „ Iată oamenii care erau dezbrăcaţi şi fioroşi, şi acum sunt cuminţi!” Dar nu i-a impresionat cu nimic pe acei păgâni. Venind la Iisus au văzut că este deosebit de ei. Au fost cuprinşi de frică şi se temeau ca nu cumva să-i mai oprească de la ceva sau să moară stând în preajma Lui pentru că se ştiau nişte oameni care aveau grijă numai de cele lumeşti, şi L-au rugat: „ Doamne, nu mai rămâne aici, la noi, ci mergi în altă parte!” Iisus i-a ascultat şi s-a dus în Capernaum, cum zice Sfânta Evanghelie, S-a dus în tara Sa. După ce s-a născut în Betleem, şi a crescut în Nazaret, totuşi, în Capernaum avea o casă în care poposea Mântuitorul câteodată. De aceea, de acolo şi-a început şi propovăduirea Evangheliei.
 
Iubiţi credincioşi, ce înţelegem din această privelişte? Înţelegem că în lume trăiesc şi demonii împreună cu noi, oamenii. În lume a venit şi Dumnezeu care este Atotputernic. El nu a venit pentru demoni, ci a venit pentru noi, oamenii, să ne apere de ei şi să ne aducă lumina şi puterea de a ne apăra şi noi înşine şi de a ne izbăvi de răutatea la care ne îndeamnă demonii. Dar ne îndeamnă şi trupurile noastre, şi gândurile noastre când sunt unite cu voinţa demonilor. Iată, a arătat ce valoare au oamenii! Acei doi oameni aveau o valoare mare, de aceea au fost eliberaţi de legătura acelor demoni, ca să arate cât valorează hrana cea de toate zilele si cum preţuiesc unii mai mult timpul decât veşnicia, mai mult hrana trecătoare decât hrana cea cerească, a îngăduit demonilor să intre în porci, deşi putea să-i trimită în pustiu, ca să ne lămurească pe noi, din toate generaţiile, că nu mâncarea ne face pe noi ceva, ci dragostea, credinţa, bucuria de a trăi cu Dumnezeu. Acestea ne ajută nouă necontenit. Ca să înţelegem aceasta, Mântuitorul aduce această bucurie asupra celor doi oameni care erau demonizaţi. Sigur, demonii sunt împărţiţi şi ei în cete, ca si îngerii: unii stau în iad să păzească sufletele celor ce i-au ascultat în viaţa aceasta şi au ajuns acolo, alţii se duc să ademenească pe Pământ din invidie şi din ură pe noi, căci toţi suntem ispitiţi ca să ajungem şi noi împreună cu ei. Ei sunt neliniştişi, de aceea aleargă. În iad este mai greu decât în afara lui. Chinul demonilor este mai aspru în iad. De aceea, demonii strigau: „ De ce ai venit înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Demonii ştiu care va fi pedeapsa lor, pentru că va fi veşnică, dar pedeapsa cea mai grea va începe după judecata universală a oamenilor, că atunci se va despărţi binele de rău. Aici, pe Pământ, se răcoresc prin acea satisfacţie, că îi fac şi pe alţii să sufere împreună cu ei, şi de aceea ne ispitesc mereu. De aceea nu ar fi vrut să plece în iad acum, căci Mântuitorul putea să îi trimită şi în iad, iar dacă le-ar fi poruncit, acolo trebuiau să stea. Pentru că Dumnezeu a creat şi iadul, ca locuinţă a demonilor, dar nu l-a creat pentru că ar fi vrut, ci l-a creat ca necesitate, ca lucuinţă a îngerilor căzuţi, care au devenit demoni. Iadul este locul de sub pământ cu întuneric, cu chin, cu mustrare. Acolo ura clocoteşte, invidia înfloreşte iar răul îşi găseşte identitatea deplină. Vă spun toate acestea să înţelegeţi că, deşi Dumnezeu a creat iadul pentru demoni, sunt mulţi dintre noi, oamenii care, urmând îndemnurile acestora ajungem si noi în această locuinţă a întunericului şi a morţii, adică a despărţirii de Dumnezeu. Trebuie să înţelegem ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim. Unii spun că nu trebuie să vorbim despre iad şi despre demoni, dar trebuie să vorbim, ca dacă nu vorbim, uităm şi ni se pare că nu ei ne ispitesc şi nu de la ei vin relele. Spun unii oameni, fără să gândească, când fac vreun rău că „ aşa a vrut Dumnezeu”. Vrea Dumnezeu vreun rău cu noi? Niciodată! Dumnezeu este numai al binelui, al iubirii şi al fericirii. Iadul este locul pe care mulţi îl vor afla şi le va părea rău să-l afle. Se cuvine să înţelegem că viaţa noastră este dublă de multe ori. Noi facem şi bine, şi rău uneori pentru că suntem cu trup şi cu suflet şi, după cum spune Sf. Ap. Pavel „ trupul voieşte împotriva sufletului, şi sufletul împotriva trupului. Când sufletul voieşte şi împotriva lui însuşi când este împotriva voii lui Dumnezeu. Sf. Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic ne arată că Mântuitorul, care a avut două firi, dumnezeiască şi omenească, a acţionat într-o singura direcţie. Oamenii, în slăbiciunile lor spuneau că Fiul lui Dumnezeu întrupat a fost desăvârşit pentru că el era numai Dumnezeu. Deşi se vedea ca om, ei spuneau că este doar Dumnezeu, că firea omenească ar fi fost absorbită de firea cea dumnezeiască. Sf. Părinţi arată ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat de la început şi chiar şi acum, în Ceruri este cu două firi, dumnezeiască si omenească, dar firea omeneascăs-a supus în permanenţă firii dumnezeieşti. De aici învăţăm şi noi că tot timpul trebuie să supunem trupul sufletului, dar nu oricărui fel de suflet, ci unui suflet care trebuie să fie permanent luminat, în credinţă, nădejde şi iubire, să aibă dorinţa de rugăciune, de sfinţenie. De aceea trebuie să trăim mereu cu mintea la cer, având mereu de-a dreapta noastră pe Mântuitorul Hristos, începătorul şi plinitorul credinţei noastre, astfel încât să înţelegem limpede că există rai şi iad. În fiecare zi să fim conştienţi că facem de cele mai multe ori faptele rele pentru iad, dar ne rugăm si cu smerenie şi credinţă ne căim şi dorim să ne izbăvim din păcat şi din moarte, şi pentru aceasta venim la biserică. Fără Biserică nu putem să ne mântuim. De am fi putut să ne mântuim nu mai venea Fiul lui Dumnezeu din ceruri. De aceea noi suntem arvuniţi ca fii ai cerului, nu ca fii ai iadului. Toţi cei care se botează, se miruiesc şi se împărtăşesc şi apoi, când păcatele mai pun stăpânire pe viaţă, se spovedesc şi se împărtăşesc, toţi aceştia cu credinţă, cu înţelepciune şi cu dragoste pot să rămână pe calea către cer. Sf. Părinţi ne atenţionează şi ne spun: „ Feriţi-vă de iad! Iadul este tot ce poate fi mai urât, mai înfricoşător şi mai de plâns.” Toţi Sf. Părinţi ne arată că iadul este întuneric; viermele nu doarme acolo. Despre ce vierme este vorba? Sf. Vasile cel Mare ne tălmăceşte că acel vierme este conştiinţa noastră care va mustra necontenit. Când facem ceva rău şi ne pare rău, ne simţim mustraţi. Dacă ar fi să cunoaştem iadul, sau să simţim pentru puţină vreme chinurile de acolo, noi cei cu trupurle acestea am muri, pentru că nu am putea să le suportăm. Cei ce stau acolo sunt cu sufletul şi după judecata cea din urmă se vor uni cu trupurile, dar nu cu trupuri muritoare, ci tot cu trupuri nemuritoare. De aceea este înfricoşător iadul; pentru că nu se sfârşeşte niciodată şi durerea este atât de aspră, de mistuitoare, dar care nu se termină. Spune Sf. Policarp al Smirnei: „ Mă ameninţaţi cu focul? Cât foc o să rabd? Daţi foc trupului meu şi se va înnoi cu focul acesta! Vreau să scap de focul cel nestins al iadului, căci cine ajunge acolo şi cu sufletul şi cu trupul, niciodată nu va mai scăpa de acel foc!” spunea el celor ce veneau să-l chinuie. Însuşi Mântuitorul ne descoperă ce este iadul. Sf. Părinţi ne spun că „ în viaţa aceasta trebuie să ţinem sufletul în iad, pentru a scăpa în viaţa cealaltă.” Adică să-l ţinem în smerenie, în jertfă, în răbdare, în suferinţă, să ne căim, să ne jertfim, să suferim pentru păcatele săvârşite; să avem această durere pemtru a fi izbăviţi de durere. Durerea, aici pe pământ, dacă este suportată ca plângere pentru păcate, această durere are raze de lumină. Această durere, prin focurile ei curăţeşte trupurile şi sufletele noastre şi ne arată izbăviţi, curătăţi şi uşuraţi de păcate şi de suferinţe.