Cuvantul Ierarhului

PREDICĂ LA SFINŢII MUCENICI DIN DOBROGEA

ips coliliaÎn numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin!

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Iată-ne la hramul acestui paraclis când cinstim mai mulţi sfinţi, cinstim un apostol din cei 12,dar cinstim şi patru mucenici din cei aproape 300 de mucenici care au pătimit în Dobrogea; cinstim de asemenea şi alţi mucenici şi muceniţe, dar noi avem mai ales sărbătoare pentru strămoşii noştri, şi iată, trebuie să spunem că biserica primară creştea cu sfinţenia prin jertfă. Dacă nu ar fi fost atâtea jertfe, Biserica nu s-ar fi întărit. Cine este sentimental ar putea să privească aceste jertfe ca pe nişte cruzimi fără seamăn, şi s-ar întreba: de ce a îngăduit Dumnezeu aceste cruzimi?

ips coliliaÎn numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin!

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Preacuvioase Părinte Stareţ,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

Iată-ne la hramul acestui paraclis când cinstim mai mulţi sfinţi, cinstim un apostol din cei 12,dar cinstim şi patru mucenici din cei aproape 300 de mucenici care au pătimit în Dobrogea; cinstim de asemenea şi alţi mucenici şi muceniţe, dar noi avem mai ales sărbătoare pentru strămoşii noştri, şi iată, trebuie să spunem că biserica primară creştea cu sfinţenia prin jertfă. Dacă nu ar fi fost atâtea jertfe, Biserica nu s-ar fi întărit. Cine este sentimental ar putea să privească aceste jertfe ca pe nişte cruzimi fără seamăn, şi s-ar întreba: de ce a îngăduit Dumnezeu aceste cruzimi? Dar numai un om care nu vede dincolo de el, nu priveşte spre cerul cel sfânt al lui Dumnezeu, acela nu poate să înţeleagă ce însemnează mucenicia. Mucenicia este cea mai sfântă jertfă pe care o poate da omul lui Dumnezeu. Această jertfă, pentru mucenici, era şi suferinţă şi lumină, şi era mai mult lumină decât suferinţă pentru că mergeau la moarte ca la nuntă; ştiau că acea nuntă pe care o aşteptau ei este întâlnirea cu mirele Hristos. Mucenicii au primit cele mai strălucitoare cununi; au cununile vieţii. Şi de unde au aprinsă lumina acestor cununi? De la Cel ce a murit muceniceşte şi ne-a dat pildă şi nouă să ne jertfim cu gândul la jertfa Lui ca să ne facem părtaşi la roadele jertfei Sale. Mântuitorul Hristos Şi-a împropriat trupul omenesc şi de aceea era o fire diferită de Dumnezeu, dar această fire omenească asumată de Fiul lui Dumnezeu era mereu pătrunsă de firea cea dumnezeiască. În patimă, în suferinţă firea omenească s-a desprins de firea dumnezeiască; s-a desprins pentru că Dumnezeu nu putea să pătimească. Dumnezeu este lumină, este bucurie, dar a lăsat propria fire omenească să pătimească. Şi această fire omenească era subiectul Lui dumnezeiesc; aparţinea lui Dumnezeu, deşi era omenească. De aceea a lăsat firea omenească desprinsă de cea dumnezeiască. A lăsat-o aşa, pentru că omul, în firea omenească a păcătuit, şi omul cu firea omenească trebuia să fie răscumpărat. Dacă murea pentru oameni cineva care nu avea fire omenească, care nu era şi om, păcatul nu era răscumpărat, şi de aceea a pătimit firea omenească. Noi ştim că între cele şapte grăiri de pe cruce, Mântuitorul a avut şi o grăire care a descumpănit pe mulţi, căreia i-au dat interpretări unii după mintea lor. A strigat Iisus Hristos: ,, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Cine L-a părăsit? Firea ce dumnezeiască. Şi acesta era un strigăt de durere. Se întreba şi nu cârtea. Se întreba ,, de ce M-ai părăsit?” Acum era sufletul cu firea omenească pe care îl luase din pântecele Fecioarei Maria, şi sufletul şi firea omenească. Şi de aceea, iată, a pătimit, dar nu a pătimit ca noi oamenii, a căror durere este este anesteziată, este cu mult mai mică decât a lui Iisus Hristos, este mică pentru că omul, după ce a păcătuit, a pătruns în el plăcera, şi aceste afecte de plăcere atenuează durerile, întocmai ca anestezicul la operaţie. Dar Iisus Hristos nu a avut afecte de plăcere, ci numai afecte de durere, pentru că nu s-a zămislit din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu, cum spune evanghelistul, şi născându-se fără păcatul strămoşesc, căci păcatul a adus plăcerea şi anestezierea firii omeneşti, El a suportat o durere pură, o durere nediminuată, cum suportăm noi oamenii, şi această durere a fost atât de aspră, atât de grea. De aceea, cum spune evanghelistul martor la aceste dureri, pe faţa Lui curgeau sudori ca picăturile de sânge şi se aşezau pe pământ; erau sudori de durere grea, de durere amară. Şi această durere a fost plata păcatelor noastre. Şi cum s-au plătit păcatele? A pătimit o fire omenească în care era cuprins întreg neamul omenesc, pentru că prin Fiul lui Dumnezeu a fost făcut Adam, şi a fost făcută Eva, care erau protopărinţii neamului omenesc, dar şi ei au avut o origine a creaţiei, şi această origine a fost Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar mai cu seamă, omul cel dintâi a fost plăsmuit după chipul Fiului, pentru care Dumnezeu a hotărât dinainte de a-l zidi ca Fiul să se întrupeze, să ia trup omenesc, că Dumnezeu ştia ce se va petrece cu oamenii, fără ca să-i influenţeze într-un fel; Le-a dat voinţă liberă şi Le-a dat şi puterea să stăpânească voinţa, să stăpânească şi raţiunea şi simţirea, Le-a dat puterea harului. Dar în atotştiinţa Sa, Dumnezeu, care nu cunoaşte etapizat, precum cunoaştem noi; vorbim de trecut, de prezent şi de viitor. La Dumnezeu cunoaşterea, indiferent de ce timp este, de acum 7000 sau peste 5000 de ani, este un prezent, pentru că Dumnezeu este Atotştiutor şi Atotputernic, şi toate le cunoaşte fără îngrădire de timp şi de spaţiu şi de generaţii omeneşti. Iată, aşadar, apostolii, luminaţi de Duhul Sfânt au urmat lui Hristos, au urmat patimii Sale şi mergeau la închisoare, erau bătuţi şi nu se apărau. Când ieşeau din închisoare mulţumeau că au putut să suporte şi ei închisoare şi lanţuri şi bătăi şi foame şi sete pentru numele lui Hristos, pentru că viaţa lor era Hristos. Fără Hristos se socoteau morţi sau se socoteau în întuneric. Şi au fost mulţime de cete. Mai întâi a pătimit Sfântul Arhidiacon Ştefan, un tânăr atât de credincios, plin de înţelepciune, de darul Duhului Sfânt, care a propovăduit întocmai ca un apostol. Apoi a pătimit Iacob, ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului, şi după aceea, rând pe rând toţi apostolii, în afară de Sfântul Apostol Ioan. Şi Sfântul Apostul Ioan a fost însemnat de Dumnezeu cu o dragoste specială pentru că numai el a fost cel care nu s-a depărtat de Iisus Hristos în timpul patimilor Sale. Şi el a fost pus într-un vas cu plumb topit dar nu a pătimit nimic, şi atunci când a intrat în vas, a intrat cu el şi un înger, şi plumbul s-a făcut lui răcoare, şi fiind bătrân nu l-au mai martirizat, să-i taie capul, ci l-au trimis în insula Patmos, acolo unde Dumnezeu a rânduit să-i facă cele mai mari descoperiri, unde a scris cartea Apocalipsa. Dar iată, că a venit şi rândul urmaşilor apostolilor să pătimească. Aici, în Dobrogea, a fost singurul loc în care apostolii nu au fost nici prigoniţi, nici bătuţi, nici înfruntaţi, ci au fost primiţi cu pace şi cu dragoste, încât Sfântul Apostol Andrei nu mai dovedea să boteze, să propovăduiască, că toţi srămoşii noştri veneau la dreapta credinţă. De aceea, l-a chemat şi pe Filip să-l ajute, încât noi avem un apostol principal, dar şi un apostol secundar al creştinătăţii noastre, pentru că cel mai mult a propovăduit Sfântul Apostol Andrei şi apoi a venit Sfântul Filip în ajutor. Şi au plecat apostolii de aici cu pace şi cu regret că au lăsat nişte oameni paşnici şi buni şi au plecat mai departe să propovăduiască, dar urmaşii lor au fost şi ei vrednici de propovăduirea apostolilor, încât ei au fost mărturisitori ai dreptei credinţe. Apostolul Andrei a lăsat în Dobrogea, în Scytia Mică de atunci, în toate cetăţile episcopi, preoţi şi diaconi şi mulţime de credincioşi. Aceştia trăiau în sfinţenie. De aceea Dobrogea e sfântă, pentru că este plină de sfinte moaşte. Cunoaştem nume de martiri de aici dar cunoaştem şi precizări cu încă 20, cu încă 50 care au pătimit, cum au fost şi sfinţii de la Niculiţel şi sfinţii de astăzi. Au pătimit şi episcopi şi preoţi şi diaconi şi simpli creştini şi soldaţi. Iată, noi avem astăzi pomeniţi mucenici din trei categorii din Biserică: Romul preotul, de asemenea Donat şi Silvan, diaconii, şi Venust, credinciosul. Aceştia sunt ocrotitorii paraclisului acestuia, iată cum au pătimit: a venit poruncă de la cezarul de la Roma, provincia aceasta fiind provincie romană, chiar dinainte de naşterea lui Hristos şi de propovăduirea Apostolului Andrei, dar cei ce veniseră aici, ca să stăpânească provincia, la început, erau şi ei oameni paşnici, că au fost impresionaţi de ospitalitatea şi de dragostea strămoşilor noştri de aici, şi ei nu au spus mai departe că aceşti oameni nu se închină deplin zeilor, şi până la venirea Apostolului Andrei ei nu s-au închinat deplin zeilor. Că nu se închinau zeilor din Imperiul Roman, ci se închinau mai ales unui singur zeu, care nu era un zeu al plăcerilor sau altul al patimilor cum erau în Imperiul Roman, ci era un zeu al bunătăţii, al iubirii, al dragostei. De aceea, şi poetul Ovidius când a venit aici, la început i-a părut rău că era clima aspră, şi se plângea cât de greu îi este, dar după aceea s-a ataşat de strămoşii noştri, şi văzând că cinstesc un singur zeu, el fiind un poet, un filosof cu o gândire înaltă, că de aceea a şi ajuns aici, că nu a cinstit pe zei. Atunci a învăţat limba strămoşilor noştri, a şi scris două cărţi, păcat că nu s-au păstrat, în limba strămoşilor noştri pe care i-a iubit şi nu i-a socotit inferiori, cum erau socotiţi de la Roma, nişte barbari, pentru că aveau o spiritualitate superioară spiritualităţii romane. Şi atunci, iată, strămoşii noştri au fost lăsaţi în pace. Numai când împăratul şi-a trimis chiar de la Roma dregătorii săi să urmărească cum sunt respectate poruncile împărăteşti, numai atunci apar mucenicii, abia în veacul al treilea. S-a vărsat sânge mult în Imperiul Roman, chiar din veacul întâi, cum şi-au vărsat sângele şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la Roma şi ceilalţi apostoli în diferitele părţi ale Imperiului Roman şi atâţia din cei ce au primit credinţa, episcopi, diaconi şi preoţi creştini şi soldaţi în toate părţile Imperiului Roman, dar aici, în puţini ani, începând de la anul 290 şi până la anul 305, şi-au vărsat sângele, în 15 ani, sute de martiri. De ce atât de mulţi într-un timp atât de scurt, într-o provincie atât de mică? Pentru că strămoşii noştri erau atât de credincioşi şi socoteau mucenicia cununa vieţii. Şi cu adevărat este cununa vieţii. De aceea, citim în viaţa unui mare părinte al bisericii noastre, Sfântul Haralambie, care era un om paşnic, rugător, bun, iubit de oameni, la 113 ani a trebuit să primească cununa muceniciei. Şi tălmăceşte cronicarul vieţii sale că Dumnezeu a vrut să-i adauge la cununa de cuvios şi cununa de mucenic, care este mai strălucitoare decât cununa de cuvios. Iată, aşa a strălucit neamul nostru, aici în Dobrogea, prin mulţime de mucenici care au sfinţit pământul acesta cu sângele lor. Preoţii şi episcopii care aduceau jertfa cea fără de sânge şi sfinţeau poporul şi-l hrăneau cu merinda vieţii celei veşnice, după ce sfinţeau poporul, iată, sfinţeau şi pământul pe care călca acest popor, cu sângele lor. De aceea, iată, şi cei patru mucenici de astăzi, cum au pătimit? Ca şi ceilalti mucenici. Era atât de simplu! Întâi veneau trimişii de la Roma împreună cu soldaţi şi cu călăi care să cheme pe cei ce mărturiseau credinţa creşină la ordine, să respecte porunca împăratului, să jertfească zeilor, să jertfească şi împăratului, că şi împăratul era socotit un semi-zeu, dar ei nu se supuneau fie că erau episcopi, preoţi, diaconi, soldaţi sau credincioşi. Aşa s-a petrecut şi cu cei patru. Li s-a spus: ,, Jertfiţi zeilor!” Şi ei au răspuns: ,, Noi avem pe Dumnezeul suprem, care este Cel ce a făcut Cerul şi Pământul. Zeii de care ne vorbiţi nu au nici suflare, nici putere; sunt plăsmuiri omeneşti. Cum să jertfim sau să ne închinăm lor, celor care sunt nişte lucruri făcute de mână şi închipuiri ale voastre?” Şi atunci erau ameninţaţi cu bătăi şi cu moarte şi spuneau ca şi Sfântul Apostol Pavel: ,, Nu ne este frică nici de bătaie, nici de moarte; pentru că bătaia dacă o suferim pentru Hristos ne aduce raze de lumină, şi moarte dacă suferim ne aduce cununa măririi şi a vieţii celei veşnice.” Şi aşa, acestor mucenici, care mărturiseau pe Hristos li s-au tăiat capetele şi au fost îngropaţi şi creştinii i-au cinstit. Multă zestre mai are Dobrogea în pământul ei, multe sfinte moaşte. Nădăjduim să determinăm autorităţile, pe cei la Ministerul Culturii să săpam sub altarele Catedralelor Episcopale, de la Hârşova, de la Cernavodă, din alte părţi, pentru că la toate bisericile unde s-a săpat până acum s-au găsit sfinte moaşte; şi la Histria, şi la Adamclisi, şi la Niculiţel, şi la Halmiris, pentru că Dobrogea este patria Sfinţilor Mucenici, patria Sfântului Apostol Andrei mai întâi, şi patria Sfinţilor Părinţi care au rostit cuvântul curat al lui Dumnezeu, şi după ce l-au rostit aici, unii dintre ei au plecat în apus sau în răsărit, cei mai mulţi în apus pentru că ei cunoşteau bine limba latină, şi s-au dus la popoarele latine ca să se îmbunătăţească de la Părinţii pe care îi aflau acolo, dar negăsind o viaţă superioară, unii dintre ei au întemeiat monahismul, cum a fost Sfântul Cuvios Ioan Casian, care a întemeiat monahismul în părţile din apus, precum şi Sfântul Sabant, din vremea aceea, care a fost sfetnicul a zece papi, şi papii atunci erau ortodocşi. Se numeau papi, cum se numeşte şi Patriarhul de la Alexandria; Papă şi Patriarh, într-un sens onorific, nu în sens de a stăpâni pe ceilalţi. Aşadar, iată un român de-al nostru a făcut să se numere anii de la naşterea lui Hristos şi nu de la zidirea Romei, cum era atunci, şi aceşti părinţi şi mucenici sunt vrednicii de pomenire înaintaşi ai noştri, mari dascăli ai noştri. Ei au învăţat cu cuvântul şi cu fapta, iat mucenicii, mai ales, au arătat cu jertfa.

Iubiţi credincioşi, sfinţii mucenici ne arată că jertfa este măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne-a arătat dragostea Sa faţă de noi în jertfa Fiului Său. Dacă jertfa Fiului lui Dumnezeu s-a produs, El neavând păcat, că nici nu ar fi folosit o jertfă a unui om cu păcat, ne-a adus tuturor răscumpărarea păcatului strămoşesc şi putinţa de răscumpărare a tuturor păcatelor personale, jertfa noastră este doar pentru păcatele noastre personale. Aşadar, nu este prea scumpă jertfa noastră; este scumpă numai prin ceea ce aduce ea, pentru că ea aduce o bucurie şi o dragoste care nu se pot măsura nici în cuvinte, nici în gânduri, nici în simţiri. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel: ,, Că oricâte am pătimi aici, şi foame, şi sete, şi bătaie, şi strâmtorare, şi închisoare, şi moarte de orice fel ar fi, orice chinuri de aici nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi.” Pentru că ceea ce ni se descoperă nouă în viaţa viitoare este o bucurie şi o slavă care sunt de negrăit, de nepătruns cu mintea, de neînţeles cu auzul şi cu orice simţire a noastră. De aceea se cuvine ca noi cei ce nu avem ocazia să ne mărturisim credinţa prin mucenicie, să o mărturisim prin jertfa cea din fiecare zi. Şi jertfa cea din fiecare zi este rugăciunea, milostenia, ajutarea săracilor, a bolnavilor, a orfanilor, a văduvelor, a celor rătăciţi de la credinţă, a celor închişi, a tuturor celor năpăstuiţi, fie de cel viclean, că s-au lăsat ispitiţi, fie din alte pricini, noi trebuie să ajutăm pe tot omul. Că este bun sau mai puţin bun, sigur că pe cel ce vrem să-l aducem la credinţă, dacă este îndărătnic şi batjocoreşte numele lui Dumnezeu, ne despărţim de el ca de un păgân care refuză, dar pe cel slab care ar putea fi adus la credinţă, pe acela să-l încurajăm, să-l ajutăm, să-l primim cu inima noastră, să-i ducem şi noi din neputinţele lor, pentru că Dumnezeu de aceea ne-a făcut diferiţi; unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, unul are mai multă minte, altul are mai multă îndemânare, altul are mai multă statornicie; fiecare trebuie să avem nevoie unii de alţii. De aceea Dumnezeu ne-a dat daruri diferite, ca toţi să avem nevoie unii de alţii şi să intrăm în comuniune unii cu alţii; să nu dispreţuim pe cel slab, să nu-l judecăm, ci să-l sprijinim şi să-l ridicăm dacă este jos; aceasta este menirea noastră. De aceea, să ne rugăm Mântuitorului Hristos astăzi, la pomenirea acestor sfinţi martiri, şi să zicem: ,, Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust creştinul, ajută-ne şi nouă trimiţându-i pe ei în ajutor cu harul Tău, primeşte rugăciunile lor şi primeşte şi rugaciunile noastre pe care ei le înalţă la Tronul slavei Tale, şi ne ajută şi pe noi să urmăm jertfei lor cu credinţa, cu purtarea, cu dragostea, cu nădejdea, cu blândeţea, cu curăţia ca şi noi să ne bucurăm în ceruri împreună cu ei şi cu toţi sfinţii în vecii vecilor.

Amin!