Cuvantul Ierarhului

PREDICĂ LA DUMINICA XXIII - A DUPĂ RUSALII (Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor)

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată că noi, întodeauna avem în jurul nostru şi pe cel rău. Ne-ar fi mult mai uşor să mergem spre bine dacă nu am fi amestecaţi cu răul. Numai Biserica ne izbăveşte de rău. De aceea, i-a spus Mântuitorul celui vindecat:...

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

Preacucernici părinţi, Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată de ce venim noi la biserică.

Noi venim la biserică să-L aflăm pe Mântuitorul. Nu Îl putem găsi nici pe cale, nici la vreun vecin sau la vreun loc de popas, ori la Căminul Cultural sau în altă parte. Pe Mântuitorul Îl găsim acolo unde El a întemeiat biserici, cum spune rugăciunea, a ridicat jertfelnice, a pus canoane şi legi de preoţie. Acolo Îl găsim pe Mântuitorul Hristos, în biserica Sa cea sfântă. Avem nevoie de biserică, putem să spunem că mai mult decât de casa noastră. Sunt oameni care în locurile unde nu este iarnă, nici nu au case; au nişte adăposturi improvizate. Dar biserici trebuie să existe, pentru că numai în biserică locuieşte Dumnezeu neîncetat.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată că la Mântuitorul a venit un demonizat care L-a întâmpinat pe Mântuitorul în ţinutul Gherghesenilor. După ce l-a vindecat pe acel demonizat, Mântuitorul l-a văzut că se ţine după El. I-a spus: „Mergi la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”

Ce vrea să ne spună Mântuitorul prin aceste cuvinte? Mântuitorul l-a vindecat pe cel demonizat. Ce însemnează un om demonizat? Un om care nu e stăpân pe sine, un om care este sub stăpânire, sub o stăpânire necunoscută, sub o stăpânire rea, sub o stăpânire care dă nelinişte şi zbucium şi durere. De aceea, noi trebuie să înţelegem ce însemnează Sfânta Evanghelie de astăzi.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată că noi, întodeauna avem în jurul nostru şi pe cel rău. Ne-ar fi mult mai uşor să mergem spre bine dacă nu am fi amestecaţi cu răul. Numai Biserica ne izbăveşte de rău. De aceea, i-a spus Mântuitorul celui vindecat: „Spune celor ai casei tale cât bine ţi-a făcut ţie, Dumnezeu!” În lumea aceasta, binele nu este întâmplător, ci binele izvorăşte din Cel ce este sfinţenia şi binele absolut care este Dumnezeu.

Dumnezeu este izvorul a tot binele, după cum este Creatorul lumii întregi şi Creatorul nostru. Dumnezeu ne-a creat ca noi să fim fericiţi, ca noi să avem părtăşie cu El, că Dumnezeu însemnează nu numai putere. Ştim că Dumnezeu este atotputernic. El ne-a creat, viaţa ne-o poate lua oricând. Viaţa este darul lui Dumnezeu şi ne poate lua oricând darul acesta. Dumnezeu nu este numai atotputernic, atotştiutor, ci Dumnezeu este şi atotbun. Dumnezeu este blând, milostiv şi cea mai mare bucurie a noastră este că Dumnezeu este iubitor de oameni.

Tocmai de aceea, Mântuitorul Hristos, ca Fiu al Dumnezeu a cutreierat toată Ţara Sfântă şi pe oricine a întâlnit în cale, nu l-a lăsat fără ajutor. A întâlnit oameni flămânzi, i-a săturat. A întâlnit oameni bolnavi, i-a vindecat. A întâlnit oameni cuprinşi de duhuri necurate, i-a slobozit. A întâlnit mame sau taţi care îşi duceau copii la groapă sau surorile. A întâlnit în Betania pe Marta şi Maria care îngropaseră pe Lazăr şi plângeau, a înviat şi morţii. Puterii lui Dumnezeu, nimic nu îi stă în cale. Este ceva care Îi stă în cale. Pe noi ne iubeşte Dumnezeu atât de mult şi ne-a făcut după chipul Său. Pentru că ne-a făcut după chipul Său, ne-a făcut să ajungem la asemănare cu El. Dumnezeu cel bun, Cel Care e este şi bucurie, Cel care este şi lumină şi pace şi dragoste şi dreptate, Dumnezeu are din partea noastră un mare neajuns. Ne-a făcut cu voie liberă şi ne-a îndemnat să alegem binele şi să fugim de rău.

Dumnezeu nu sileşte voinţa noastră. Atunci când noi alegem răul în loc să alegem binele, bucuria lui Dumnezeu se umbreşte cu răutatea noastră. De aceea, ceea ce nu face Dumnezeu din ce poate, nu ne sileşte niciodată să facem ce vrea El, ci ne cheamă să facem binele şi doreşte să facem binele. Cel mai mare neajuns înaintea lui Dumnezeu este că noi, de cele mai multe ori, nu ne unim cu binele, ci ne unim cu răul. De aceea, Dumnezeu a întemeiat Biserica, ca prin Biserică să îndepărteze răul de la noi.

Nimic nu poate îndepărta răul de la noi, cum îndepărtează Biserica. Ea este cetatea sufletelor noastre. În Biserică, Mântuitorul Şi-a aşezat slujitorii Săi şi ne cheamă cu glasul Evangheliei Sale să venim la El toţi cei osteniţi şi împovăraţi să ne dezbrăcăm de poverile păcatului. El Însuşi stă de faţă în Biserică, dar din pricina neputinţelor noastre, ochii noştri cei trupeşti şi, adeseori, ispitiţi de cele vremelnice şi seducătoare, sunt cu neputinţă de a vedea pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu S-a făcut văzut în trup. Noi niciodată nu am văzut dumnezeirea, măreţia lui Dumnezeu. Venim la sfânta biserică unde Dumnezeu Şi-a aşezat slujitorii Săi. Venim aici să ne descătuşăm de păcate, să ne despărţim de rău. Să osândim răul şi să ne unim cu binele.

De câte ori venim, de atâtea ori ne curăţim, ne izbăvim, ne uşurăm. Aceasta este povara pe care noi o purtăm şi pe care o poartă şi Mântuitorul Hristos pe umerii Săi. A purtat-o cât a fost cu noi pe pământ. După cum spune rugăciunea de la sfinţire: noi ne rugăm pe pământ, ne rugăm în Biserică. Hristos coboară în Biserică, este necuprins. El coboară în orice biserică unde se săvârşeşte sfinţirea bisericii şi Sfânta Liturghie. Când coboară, atunci El ia asupra Lui poverile noastre, păcatele noastre. De aceea, pe cel demonizat l-a slobozit. Ce însemnă a fi un om demonizat? Însemnează a fi stăpânit de diavolul şi a nu face ce voieşte, pentru că diavolul îl stăpâneşte. Noi nu avem această neputinţă, dat tot avem o influenţă.

Nu există om care să păcătuiască, să nu fie însoţit în păcat de diavolul. În orice rău suntem însoţiţi de cel viclean. El nu intră în noi, pentru că nu îi dă voie îngerul cel păzitor, dar stă în preajma noastră şi ne aţâţă la rău. Ne îndeamnă la invidie, la răutate, la ură, la ceartă, la mânie, la nedreptate. De câte ori suntem în aceste fapte rele şi noi suntem uniţi cu demonii. Chiar dacă nu sunt în noi, sunt lângă noi.

De câte ori un om dă pe un semen al său la cel rău, cum mai este obiceiul între oameni, la mânie, trimit la diavol, este mare păcat. Când îi pomeneşti numele, cel viclean este lângă tine. Astfel, în loc să zici: „Doamne ajută-mă!”, dai pe cineva, că te-a supărat, la cel rău. Cel rău vine şi te ia pe tine. Nu îl ia pe cel pe care îl dai, te ia pe tine, că tu l-ai invocat. De aceea, e păcat să dai răului. Când dai răului, l-ai chemat pe cel viclean lângă tine şi el, îndată, te îmbrăţişează şi te minte şi te ademeneşte şi îţi arată bunuri trecătoare, zicând că acestea sunt adevărata fericire. De aceea, să luăm aminte ce însemnează a fi în preajma demonilor. Atunci când faci rău, eşti în preajma demonilor. Omul care se roagă, care este iertător, care e blând, care e iubitor, care e milostiv, care întodeauna nu se mânie. Acel om, având rugăciunea ca o respiraţie, rămâne cu Dumnezeu. Aşa cum spune psalmistul: „ Dumnezeu stă de-a dreapta acelui om , ca nu cumva să se clatine”. De aceea, venim la biserică, că ne clătinăm în fiecare zi şi venim să ne mai despovărăm şi să-l chemăm pe îngerul păzitor să fie mai aproape de noi şi să ni-l aducă pe Mântuitorul Hristos Care a călătorit cu Luca şi cu Cleopa de la Ierusalim la Emaus şi a vorbit cu ei şi a intrat cu ei în casă.

Aşa călătoreşte şi Mântuitorul cu noi, pentru că El poate fi pretutindeni pentru că este Dumnezeu. El, atunci, era văzut de cei doi şi S-a făcut nevăzut. Şi când este nevăzut, este cu noi, nu numai văzut. De aceea, se cuvine nouă să fim blânzi şi smeriţi cu inima şi să aflăm odihnă sufletelor noastre. Ce însemnează odihna sufletelor noastre? Odihna însemnează să locuiască Dumnezeu cu harul Său în sufletele noastre. Atunci, avem odihnă.

Când ne simţim singuri, noi suntem zbuciumaţi, nu avem odihnă. Omul fără harul lui Dumnezeu, nu înţelege nimic din viaţa sa. Aşa a fost hărăzit omul de Dumnezeu, să locuiască harul Său în el. Când nu mai locuieşte harul lui Dumnezeu în noi şi când dăm răului, când ne mâniem, când batem, când certăm, când nedreptăţim, atunci iese harul lui Dumnezeu din noi. Când iese harul lui Dumnezeu din noi, suntem pustii, suntem săraci.

Atunci, intră cel viclean în noi. Uneori, unii oameni se simt bine, când intră cel viclean în ei. Cel viclean le aduce iluzii, îi îndeamnă la ambiţie, să rămână mânioşi, să-i asuprească pe semenii lor. Le zice în şoaptă, diavolul: „Arătă-ţi demnitatea, ce te laşi biruit de celălalt!” El crede că îşi arată demnitatea, dar îşi arată răutatea şi egoismul. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc despre deosebirea duhurilor. Ce duh ne stăpâneşte, cu acel duh mergem, în calea acelui duh. Pentru că noi astăzi am ascultat în Sfânta Evanghelie, că un om era stăpânit de un duh rău, trebuie să luăm aminte, să controlăm viaţa noastră şi să vedem ce duh ne stăpâneşte.

Duhul lui Dumnezeu prin harul Său şi îngerul păzitor sau duhul celui rău? Duhul lui Dumnezeu ne stăpâneşte când avem inima bună, dar şi smerită, când avem dragoste de semeni, când suntem în rugăciune cu Dumnezeu, când căutăm să ajutăm pe cel de lângă noi. Atunci, când avem această pace, făcând lucrurile lui Dumnezeu, însemnează că avem în noi harul lui Dumnezeu. Când suntem neliniştiţi şi stăpâniţi de sete de răzbunare, ori de dorinţă de înavuţire, ori de dorinţă de mai multă cinste, ori de dorinţă de dispreţ faţă de alţii, când nedreptăţim şi facem ce vrem noi, ne îmbuibăm peste măsură, ne îmbătăm sau unii fumează.

Când avem asemenea metehne, cu adevărat, duhul cel rău este cu noi. Nu mai are nevoie să intre în noi pentru că el ne teleghidează şi ne aţâţă în mândrie şi în egoism. Atunci, noi facem, zicem noi lucrul nostru. Dar, lucrul nostru este făcut la sfatul şi cu ajutorul celui rău. Iubiţi credincioşi, Biserica ne aduce să fim cu toţii o familie, să fim cu toţii, înaintea lui Dumnezeu, oameni care aşteptăm şi cerem ajutorul lui Dumnezeu. Biserica este, cu adevărat, corabia cea mai puternică, care nu se scufundă niciodată. Dacă pe mări şi pe oceane, s-au scufundat, de-a lungul istoriei omenirii, mulţime de corăbii, corabia Biserici, care pluteşte pe marea vieţii acesteia, dacă intrăm în ea, niciodată nu murim, nu ne scufundăm, ci dimpotrivă, vom ajunge la limanul cel de sus, vom ajunge la Tronul lui Dumnezeu.

De aceea, Biserica este, cu adevărat, cetatea cea stătătoare de pe pământ. Pentru că Biserica trimite darurile sale către fiecare dintre noi. Biserica este plină de sfinţenie, pentru că în Biserică locuieşte Dumnezeu. Biserica este mireasa lui Dumnezeu. Cine se uneşte cu Biserica, se uneşte cu Hristos. Cine rămâne în Biserică, nu îi lipseşte nimic. În biserică, ai cele de trebuinţă ale vieţii acesteia, dar mai ales, ai arvuna vieţii viitoare. Biserica nu poate fi atinsă de nimic. Biserica a biruit porţile iadului, le-a sfărâmat, le-a zdrobit. Mântuitorul Hristos Cel Care a intrat în Biserica cea vie, în Fecioara Maria şi a luat trup din ea, a coborât în iad şi a zdrobit porţile iadului şi a sfărâmat încuietorile şi pe oameni din iad, i-a suit la rai. Aceasta este şi menirea noastră, prin Biserică, să ajungem la rai.

Amin!

IPS TEODOSIE,

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI