Cuvantul Ierarhului

PREDICĂ LA DUMINICA A 18-A DUPĂ RUSALII (Pescuirea minunată)

Nu putem să slujim în două părţi: şi veacul acesta să îl avem plin de confort şi de îndestulare şi să aşteptăm şi veacul de apoi, în acelaşi de confort şi îndestulare. Viaţa aceasta este lăsată de Dumnezeu ca să slujim şi să ne dăruim unii altora şi să suferim pentru păcatele noastre.

 


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
                                                                      
„Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”

 

Preacuvioşi şi Preacucernici părinţi,
Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie de astăzi istorisită de Sfântul Evanghelist Luca ne pune înainte o pagină pilduitoare: mai întâi Mântuitorul se opreşte pe malul lacului Ghenizaret. Aici, mulţi oameni îl înconjuraseră. Nu se mai vedea din mulţime şi nici el nu mai vedea mulţimea. Nu putea să le vorbească şi să le transmită ceea ce dorea. A văzut două corăbii oprite: una era a lui Simon. S-a suit în această corabie şi a vorbit mulţimilor. Mulţimile se bucurau, ascultând cuvintele lui pline de înţelepciune şi de viaţă. După ce a sfârşit  cuvintele Sale  şi oamenii erau uimiţi de învăţătura Sa, a poruncit lui Simon (era soarele sus): „De ce stai şi nu arunci mreaja, din corabie, să prinzi peşti?” Văzuse că mrejele erau ude pentru că toată noaptea se trudise Petru, fiind pescar cu experienţă( experienţă ce fusese câştigată şi de la tatăl său). A răspuns Petru: „Eu m-am ostenit toată noaptea!, că noaptea se prind peştii şi nu am prins nimic!  Dar, dacă spui, la cuvântul Tău, voi arunca mreaja!”

A aruncat mreaja în mare şi ziua niciodată, nu se prind peştii în mreajă, mai ales că era soare.  În mrejă au intrat atâţia peşti, că nu putea să tragă mreaja la mal şi nici măcar, nu încăpeau peştii în corabie. De aceea, au făcut semn să vină  şi cealaltă corabie în adânc, unde era mreaja să pună mulţimea de peşti pe  care-i prinsese. S-au umplut amândouă corăbiile şi era atât de mult peşte, încât erau gata să se afunde.

De acum înainte, Mântuitorul, din peştele acesta, va hrăni mulţimile care au auzit cuvântul Său. Văzând Petru această minune,  ştia că nu în mod natural, au venit peştii  dintr-o dată, cum au aruncat mreaja, au intrat mulţime de peşti în mreajă. A zis Petru: „Eu sunt păcătos, ieşi de la mine, Doamne!”Era cuprins de spaimă. Mântuitorul i-a spus: „ Nu te teme! De acum înainte, nu vei mai prinde peşti, ci vei fi pescar de oameni!”

Iubiţi credincioşi, acest moment al Sfintei Evanghelii de astăzi este plin de învăţătură şi de înţelepciune. Mai întâi, Mântuitorul Hristos îi satură pe cei ce veniseră la El. Pe ucenicii Săi şi mulţimile îi satură cu cuvântul lui Dumnezeu. Pe toţi îi sfătuieşte, îi învaţă, le dăruieşte lumina cea cerească. Îl ascultaseră până spre amiază şi de acum flămânziseră. De aceea, vrea să le dea mâncare. De unde să le de a mâncare? De unde îi dăruia Tatăl cel ceresc. În apă era hrană, nu venea în mod firesc această hrană,  numai în mod minunat. Peştii nu au auz, dar au simţit auzului. Atunci, când valurile vin asupra lor, ei ştiu să fugă, că e primejdie.  Ca să prindă un pescar, peşte în mreajă, după ce a aruncat  mreaja, trebuia să aştepte să se liniştească valurile, apoi veneau peştii în mreajă.  De data aceasta,   au venit dintr-odată. Petru s-a minunat. Veneau de parcă erau chemaţi de cineva.

Cu adevărat, erau chemaţi. Cine îi  chemase? Stăpânul lor, Mântuitorul Hristos, El îi chemase pe acei peşti. Au venit spre junghiere, să fie hrană mulţimilor. De aceea, au umplut mreaja. Petru a fost copleşit de această minune. Credinţa sa a fost copleşită de spaimă. Oarecând, un sutaş i-a spus Mântuitorului: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele, că sunt păgân!”   Această vorbă nu însemna altceva decât smerenia, nevrednicia pe care ţi-o simţea acel sutaş.  De data aceasta, Petru nu era smerit, ci înfricoşat. De aceea, şi-a dat seama  Cine stă, Cine e lângă el, Dumnezeul cel mare, Dumnezeul cel Ce face minuni. Acesta era Cel ce şedea lângă Petru şi I-a spus:”Ieşi de la mine, Doamne!”

Iubiţi credincioşi, vedem la Petru o bunăcuviinţă şi ascultare. Când Mântuitorul i-a spus: „Aruncă mreaja în  dreapta corăbiei!”, el nu L-a înfruntat pe Mântuitorul. Ar fi putut să-I spună: „Doamne, eu sunt pescar! Mă înveţi pe mine cum şi când să prind peşte!” Petru a fost cuviincios. Doar I-a spus că toată noaptea nu a prins nimic. Apoi, I-a spus: „După cuvântul Tău, voi face!” Ce însemnează să primeşti cuvântul lui Dumnezeu? Însemnează să primeşti putere, să primeşti dar, să primeşti o minune. Orice cuvânt a lui Dumnezeu pe care îl primim lucrează în noi puteri şi minuni. Acest cuvânt a lui Dumnezeu este însufleţit de Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl primim este plin de har, căci harul a venit prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Fiul lui Dumnezeu şi Fiul a făcut toate câte sunt, căci Tatăl a zis şi Fiul a împlinit. Lumea şi omul şi toată podoaba lor s-au făcut de Dumnezeu prin cuvântul Său.

De aceea, cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, cuvântul lui Dumnezeu ne face din slabi, tari, din bolnavi, ne face sănătoşi, din răi, ne preface în buni, din îndoielnici ne face siguri în ceea ce avem de făcut.

De aceea, în acest cuvânt al Mântuitorului Hristos către Petru s-a arătat ce roade lucrează ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu  a fost prima poruncă dată de Dumnezeu strămoşilor noştri şi această poruncă, mereu, se înnoieşte. Se înnoieşte, ca pe noi să ne înnoiască. Fără ascultarea de Dumnezeu, noi ne învechim şi viaţa, ne învechim şi faptele. Dacă nu ascultăm mereu de Dumnezeu, noi suntem, cu adevărat săraci şi pribegi pe pământ.

De aceea, Sfânta Scriptură ne aduce aminte ce roade mari a adus ascultarea de Dumnezeu mai întâi asupra îngerilor şi apoi, asupra oamenilor. Îngerii care au ascultat de Dumnezeu, au rămas în lumină, au rămas în bucurie, au rămas  cei ce Îl văd pe Dumnezeu şi se bucură de dragostea lui Dumnezeu. Cei ce nu au ascultat de Dumnezeu, au pierdut lumina şi s-au îmbrăcat în întuneric. Oamenii cei ce nu au ascultat de Dumnezeu, au  pierdut vederea lui Dumnezeu şi comuniunea cu Dumnezeu.

Avem în istoria omenirii exemple de oameni care au ascultat de Dumnezeu şi au rămas în viaţă. Aceste exemple încep cu Abel care a ascultat de Dumnezeu şi a dus lui Dumnezeu ceea ce avea mai bun, că ştia că Dumnezeu i-a dat toate bunurile pe care le are.  El a întors lui Dumnezeu tot ce avea mai bun. Cain nu a ascultat de Dumnezeu şi  ceea ce nu  îi trebuia, i-a adus lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel şi  nu a primit jertfa lui Cain.  Un rău cheamă un alt rău. Zgârcenia lui Cain, i-a adus, după aceea mânia şi mânia adus uciderea, pentru că păcatele se cheamă unul pe altul şi virtuţile se cheamă una pe alta. Avem un nou începător al neamului omenesc. Omenirea întreagă făcea ceea ce voia. Doar un om era credincios. Ceilalţi oameni îşi făceau voia lor. Fiecare bea, mânca, se veselea, făcea ce voia. Noe se ruga lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a hotărât să piardă pe cei păcătoşi, a vorbit cu Noe şi i-a poruncit să facă corabia. Aşa şi-a salvat familia şi toate vieţuitoarele de pe pământ. Toţi râdeau de Noe şi îi ziceau: „ Ce faci acum? Nu ai de lucru ?”  umblau cu sticlele la gât  şi beau şi râdeau de Noe. Noe nu îi lua în seamă şi când Dumnezeu i-a poruncit să  bage în corabie toate vieţuitoarele şi toată familia şi să închidă uşa corăbiei, s-au pornit ploile şi oamenii au început să se suie la munţi de frica potopului de ape. Potopul de ape a depăşit vârfurile munţilor şi au murit toţi şi a rămas numai cel ce a  ascultat de Dumnezeu.

Aşa a  ascultat şi Avraam şi a spus: „ Din tine şi din seminţia ta, voi face un popor mare şi în acest popor şi în seminţia ta, se vor binecuvânta neamurile pământului!” Urmaşii lui Avraam: Isaac şi Iacob au ascultat de Dumnezeu şi această ascultare le-a adus binecuvântare.  

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel ne arată că viaţa în Dumnezeu este pe două dimensiuni: o dimensiune a vremii şi  o dimensiune a veşniciei. Dimensiunea vremii, pentru omul credincios este o bucurie, o bucurie pe care o trăieşte omul, gândind la veşnicie. În această viaţă vremelnică, niciodată dreptatea nu se împarte corespunzător. Dimpotrivă, parcă asistăm la o răsplată a nedreptăţii şi la o pedeapsă a dreptăţii.  Oamenii buni suferă, sunt în lipsă, sunt în necazuri şi oamenii răi sunt, uneori,  în necazuri mari, alteori nu simt necazurile. Când nu simt necazurile? Când conştiinţa le este adormită. Deşi se mişcă pe pământ, trăiesc cu trupul, dar nu trăiesc şi cu  sufletul. Nu trebuie să îi invidiem. Unii oameni care mai au puţină credinţă, dar îndoielnică,  adeseori spun: „Iată, eu merg la biserică, mai  fac şi bine, cred în Dumnezeu şi  cel de lângă mine, nu merge niciodată la biserică! Dar, îi merge mai bine decât mie!” Iată, cum gândeşte omul puţin credincios sau îndoielnic. El vrea să se facă dreptate acum. Nu are răbdare până la ziua când dreptatea se va împărţi cu chibzuinţă.

De aceea, judecă bunătatea lui Dumnezeu care nu se răsfrânge aici, pe pământ într-o judecată dreaptă. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu îi fericeşte pe cei ce trăiesc bine  pe pământ şi zice: „.Eu mă bucur în necazurile mele şi cer lui Dumnezeu să îmi dea necaz pentru iertarea păcatelor mele, pentru că cele ce  le vom descoperi, toate bunătăţile pe care Dumnezeu le-a pregătit,  nu sunt vrednice de nici un chin pe care noi l-am răbda aici pe pământ. De aceea, Sfântul Apostol Pavel descoperă că omul credincios şi iubitor de Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu şi crede în Dumnezeu şi în necaz şi în strâmtorare şi în  primejdie, şi în foame şi în sete. Omul îndoielnic şi superficial vrea să-I aducă lui Dumnezeu laudă, numai dacă Dumnezeu îi face un bine.

Dacă vrem să avem răsplata binelui aici pe pământ, nu o vom mai avea în cer. Spune Mântuitorul că fariseii se rugau, făceau milostenie, dădeau zeciuală, dar o făceau cu făţărnicie. Ei se osândeau şi primeau plată pe pământ. Lauda oamenilor era plata lor şi în veşnicie plata lor era osânda, pentru că nu trebuie să facem bine pentru oameni ca să ne laude, să facem bine pentru oameni în ascuns. Iată, Sfântul Apostol Petru şi el era îndoielnic. Din pricina fricii, era îndoielnic şi înspăimântat de atâta putere şi milostivire a lui Dumnezeu şi unii oameni, unii semeni ai noştri nu cheamă pe Dumnezeu de frică, ştiind că Dumnezeu le ştie păcatele.  Petru, de aceea a zis: „ Ieşi de la mine, Doamne!” Se ştia păcătos, îşi dădea seama că Dumnezeu îi vede nevrednicia şi văzându-i nevrednica, se temea nu se ardă de măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu. De aceea, şi unii oameni de ai noştri se înspăimântă să vină aproape de Dumnezeu, ştiind că au păcate. Nu cutează să se desprindă de păcate. Ar vrea să trăiască şi în dulceţile de acum, ar vrea să fie şi cu Dumnezeu.

Nu putem să slujim în două părţi: şi veacul acesta să îl avem plin de confort şi de îndestulare şi să aşteptăm şi veacul de apoi, în acelaşi de confort şi îndestulare. Viaţa aceasta este lăsată de Dumnezeu ca să slujim şi să ne dăruim unii altora şi să suferim pentru păcatele noastre. Nu ne este lăsată viaţa ca noi să o avem pentru bunul nostru plac. Viaţa de acum trebuie să fie tot cu Dumnezeu. Ca să rămânem cu Dumnezeu în veci, în viaţa viitoare, noi trebuie să începem vieţuirea cu Dumnezeu în viaţa aceasta. De aceea, iată, şi psalmistul subliniază cele două laturi ale preocupărilor noastre. Arată psalmistul că în viaţa aceasta ne ostenim, flămânzim şi însetăm, dar cu cunună ne încununăm în viaţa viitoare. Cum spune în psalmul său: „Mergând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind, vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor. Snopii de bucurie sunt plata pe care o dă Dumnezeu celor ce se căiesc în această viaţă pentru păcatele.

Iubiţi credincioşi, fiecare dintre noi avem înainte moartea şi viaţa, răul şi binele. Dumnezeu ne îndeamnă în permanenţă să fugim de rău, aşa cum au fugit de rău îngerii cei buni. Când au căzut cei răi, care erau cei mai luminaţi, Arhanghelul Mihail venind cu sabia sa, a strigat către cetele de îngeri: „Nu mergeţi după cei ce au fost deasupra noastră  şi noi să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să ascultăm de Dumnezeul nostru!” Aşa toţi îngerii au luat aminte şi au ascultat de Dumnezeu şi ascultă şi acum de Dumnezeu şi Dumnezeu îi trimite la fiecare dintre noi şi în toate părţile creştineşti. Aşa face Dumnezeu şi cu noi,  oameni. Când noi chemăm în ajutor pe Dumnezeu şi mila Sa, Dumnezeu este aproape de noi, niciodată nu ne trece cu vederea glasul de rugăciune. De aceea, noi să zicem cu sutaşul : „Doamne, ştiu că nu sunt vrednic să intri în sufletul meu, dar te rog să intri sub acoperişul casei mele!” Să nu zicem ca Petru, cel ce de frică s-a înspăimântat: „Ieşi de la mine, Doamne!” Mulţi oameni se tem, după ce au greşit mult să mai vină la biserică. Le este ruşine şi teamă. Acestea nu sunt decât săgeţi ale vicleanului. Nouă, dimpotrivă, ne este vremea să zicem: „Doamne, vino la mine şi intră sub acoperământul casei sufletului meu şi rămâi cu mine, ca şi eu să rămân cu Tine. Dacă eşti cu mine în viaţa aceasta, ştiu că Tu mă vei povăţui şi spre limanurile cele cereşti, că Tu eşti Domnul vieţii mele, luminătorul sufletului meu, calea şi adevărul meu, către cer, către viaţa cea veşnică! Amin!

IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI