Cuvantul Ierarhului

PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Sfânta Cruce este un altar atât de scump, altarul răscumpărării omenirii întregi, altarul prin care istoria se îngemănează cu veşnicia. De aceea, Sfânta Cruce devine semnul cel mai puternic, semnul biruinţei...

 


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

„Bucură-te Sfântă Cruce, păzitoare a creştinilor!”

Preacuvioase Părinte Stareţ,
Preacuvioşi şi Preacucernici părinţi,
Iubiţi credincioşi,


Ce este această sărbătoare?  Evanghelia pe care aţi ascultat-o este din Vinerea cea mare în care Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit, după ce a pătimit, a fost batjocorit şi chinuit. Fiind răstignit pe cruce cu mâinile întinse, a strigat: „Părinte, iartă-le lor,  că nu ştiu ce fac !” Acest moment din Vinerea cea mare se repetă la 14 septembrie, când a fost înălţată Sfânta Cruce.

Care a fost, pe scurt, istoria Sfintei Cruci de când Domnul s-a răstignit pe ea, până când a fost înălţată. Mântuitorul Hristos S-a adunat cu ucenicii Săi pe un deal, deasupra Golgotei şi ucenicii I-au spus Mântuitorului: „Iată, cât de frumos este Templu şi frumoase sunt clădirile din jurul Templului! Mântuitorul le-a spus: „Adevărat vă spus vouă: nu va rămâne aici nici piatră pe piatră! Luaţi aminte la proorocia lui Daniel care zice: „În vremea aceea, vor şedea la locul de cinste, cei ce vor înlocui cinstea cu urâciunea pustiirii. Cine stă la locul cel sfânt, dacă citeşte, să înţeleagă!”, spunea proorocul Daniel. El a proorocit despre acest moment.

Mântuitorul făcea parte din poporul evreu, că Maica Domnului era din neam preoţesc şi regesc. De aceea, Mântuitorul luând trup din Fecioara Maria şi el era neam de evreu, după trup. Evreii, pentru care el a venit mai întâi, s-au împotrivit şi nu la-u primit. De ce a fost aşa de greu, să-L primească pe Mântuitorul? Erau mândrii şi omul mândru este  cu această povară asupra lui. Este plin de el şi înăuntru lui, nu mai încape nimeni, nici măcar Dumnezeu. În omul mândru nu are loc nimeni. El priveşte spre ceilalţi cu dispreţ. Aşa priveau fariseii, aşa priveau cărturarii poporului, aşa priveau căpeteniile  preoţilor Legii Vechi pentru că venind Mântuitorul, Legea se sfârşea, înceta ceremoniile sale, după cum au şi încetat . Iată, ce a spus Mântuitorul s-a împlinit. El a primit să se răstignească pe cruce între cei doi tâlhari. Nu a rămas pe piatră pe piatră la aproape patruzeci de ani de la răstignirea Sa, pentru că au venit romanii cu împăratul Titus şi au dărâmat Ierusalimul. Nu s-a mai cunoscut nici Templu, nici clădirile Templului nu a rămas piatră pe piatră. Era o movilă de dărâmături.

Pe locul Golgotei, unde S-a răstignit Mântuitorul, împăratul Aurelian a zidit o capişte idolească. Aici, se aduceau jertfe necurate. Împărăteasa Elena, plină de credinţă, a dorit să meargă la Locurile Sfinte, să descopere Crucea Domnului, Crucea care se arătase fiului ei. I s-a arătat în anul 312, sub chip de stele care străluceau. Stelele s-au aşezat în chipul Crucii şi nu oricând. Stelele s-au aşezat în chipul crucii chiar în amiază. Împăratul a privit spre cer, cu greutate şi a văzut Crucea şi un glas i-a spus: „În acest semn, vei învinge!”Apoi, i s-a spus: „Să pui semnul acesta ostaşilor tăi şi vei învinge pe Maxenţiu!” Apoi, iarăşi i s-a arătat şi a învins şi pe Liciniu.

Împărăteasa Elena care era atât de credincioasă, mama împăratului Constantin nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu pentru că la 313, a venit libertatea în Imperiu. Sfântul Împărat Constantin a dat liberate creştinilor, dar ştia împărăteasa că această libertate nu e deplină, pentru că acolo unde a tronat Sfânta Cruce era un templu păgân. A cerut învoire de la fiul său, împăratul Constantin şi a luat soldaţi şi au mers la Ierusalim. Au dărâmat Templu numit Elia Capitolina. Era numit aşa după una din colinele Romei. Aşa l-a numit împăratul Marcus Aureliu. După ce a dărâmat Templu, a pus împărăteasa soldaţii să caute prin dărâmături crucea Mântuitorului Hristos. Au fost aflate cele trei cruci, pentru că osândiţii la moarte prin cruce erau răstigniţi nu acolo, lângă cetate, ci departe de cetate. Astfel că, lângă cetate, au fost găsite aceste cruci. Era mare nedumerire cum să ştie care e crucea Domnului. Atunci, aduceau o femeie moartă. Au început să atingă crucile de sicriul în care era dusă femeia moartă. Au atins o cruce, niciun semn. Au atins altă cruce, niciun semn. Au atins a treia cruce şi cea moartă s-a ridicat şi a început să mărturisească că acea Cruce este a lui Hristos şi se închina, făcând semnul Sfintei Cruci, lui Hristos Dumnezeu. Aşa s-a descoperit Sfânta Cruce.

Apoi, împărăteasa Elena a făcut la Locurile Sfinte optsprezece biserici, începând cu Sfântul Mormânt şi Golgota, continuând cu locul Naşterii Domnului la Betleem, la Nazaret şi celelalte locuri şi popasuri sfinte ale Mântuitorului Hristos. Biserica pe care a început-o împărăteasa Elena s-a sfârşit nu în timpul vieţii sale ci atunci, când ea trecuse cele veşnice, în anul 335. Când a fost sfinţită? Pe 13 septembrie s-a sfinţit biserica şi pe 14 septembrie a fost înălţată Sfânta Cruce a Mântuitorului, în amvonul bisericii Sfântului Mormânt şi a Învierii Domnului şi a fost sfinţită cu o zi înainte.

Anul acesta, trăim emoţii deosebite.  Părintele nostru Paisie care este un istoric pasionat de Dobrogea şi de tot ce este frumos şi sfânt, mi-a atras atenţia să nu uit că şi pentru mănăstirea Dervent este o coincidenţă fericită. Noi zicem coincidenţă, este o fericită îngemănare între marea biserică din Ierusalim şi această biserică de aici care nu este mare, dar este atât de sfântă. Este purtătoarea atâtor daruri prin crucile de leac. Această biserică a fost sfinţită pe 13 septembrie 1942, cu şaptezeci de ani în urmă, zidită de ctitorul, părintele Elefterie, bunul meu duhovnic, despre care cred că m-a adus aici, în Dobrogea.

Astăzi, de Înălţarea Sfintei Cruci, noi sărbătorim înălţarea Sfintei Cruci cu emoţie, cu bucurie, cu dragoste şi cu credinţă, aşa cum se sărbătoreşte şi la Ierusalim. Sfânta Cruce a fost înălţată de Sfântul Ierarh Macarie. Apoi, Sfânta Cruce  a fost răpită cu alte odoare de către perşi în 614 şi în 629, în aceeaşi zi, a fost din nou înălţată. Noi sărbătorim Sfânta Cruce pentru că este semnul cel mai sfânt şi altarul cel mai scump al răscumpărării noastre.
 

Iubiţi credincioşi, această sfântă zi este întodeauna zi de postire, zi de rugăciune, de pocăinţă. Mulţi v-aţi împărtăşit. Într-adevăr, mulţi creştini postesc o săptămână înainte de Sfânta Cruce. Vă voi îndemna de acum înainte toţi care veţi voi, să postiţi de pe 9 până pe 14.

După Naşterea Maicii Domnului, pe 9 este pomenirea părinţilor Maicii Domnului care au postit, care s-au rugat, care au făcut milostenie. Acest post nu este un post obligatoriu, dar este un post al dragostei de Sfânta Cruce, pentru că Sfânta Cruce este un altar atât de scump, altarul răscumpărării omenirii întregi, altarul prin care istoria se îngemănează cu veşnicia. De aceea, Sfânta Cruce devine semnul cel mai puternic, semnul biruinţei. Astfel, de ce cinstim noi Sfânta Cruce? Noi o cinstim că Mântuitorul a venit spre ea, a ştiut cum va muri cu cea mai dureroasă şi cea mai ruşinoasă moarte. Această ruşine s-a întors în cinste. Această moarte s-a întors în biruinţă.

Tocmai de aceea, cinstim Sfânta Cruce. Este un semn al suferinţei, al jertfei şi al morţii. Unii se întreabă şi spun: „Crucea, când este semnul suferinţei şi semnul morţii?” Cei ce se numesc creştini, dar sunt protestanţi sau neoprotestanţi nu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pentru că ei spun că este semnul suferinţei.

Ce înţelegem noi din ce spun ei? Nu avem ce să înţelegem pentru că ei nu înţeleg ceea ce înţelegem noi. Crucea este un altar, un toiag şi o cale. Este altar pentru că pe ea, Mântuitorul a adus jertfa. Cum s-a aşezat Mântuitorul pe cruce? Vertical, ca să ne ridice pe noi, cei ce eram aplecaţi de păcat şi de durerile morţii. El S-a aşezat vertical, cu mâinile întinse, ca să ne îmbrăţişeze pe toţi. A strigat către Tatăl, privind spre cer. De aceea, am ascultat şi noi astăzi o cântare frumoasă: „Priveşte din cer”. Un psalm care se referă la Tatăl care priveşte din cer spre jertfa Fiului Său. Priveşte spre Fiul cel răstignit pe cruce. Crucea este cea prin care am dobândit cale către Dumnezeu. De ce cinstim crucea care ne arată suferinţa, jertfa şi moartea?  Pentru că aceste momente: suferinţa, jertfa şi moartea se încununează în Înviere.

Învierea este cel mai mare dar pe care l-a primit omenirea de la Mântuitorul Hristos. Învierea însemnează începutul înnoirii noastre, viaţa cea cu Dumnezeu şi înnoită în Dumnezeu. De aceea, şi cântarea de astăzi îngemănează crucea cu învierea, ca nici un om să nu se întristeze ca cei ce nu au nădejde spre suferinţă, jertfă şi moarte. Fiecare om să înţeleagă şi să privească prin cruce la cer, pentru că la cer s-a suit semnul crucii. Crucea cea de lemn a rămas pe pământ, dar semnul crucii s-a suit la cer cu Mântuitorul Hristos şi semnul crucii este nedespărţit de Mântuitorul Hristos. De aceea, şi noi ne însemnăm cu semnul crucii, dorind să fim părtaşi la patimile Sale, la răstignirea şi la moartea Sa, ca să fim părtaşi şi ai Învierii Sale. O cântare a Bisericii spune atât de frumos: „Cruce care ai fost împodobită cu stele şi eşti, cu adevărat, lauda creştinilor, luminează-ne şi pe noi! Cu tăria ta, întăreşte-ne şi pe noi în lupta contra ispitelor şi împodobeşte-ne şi pe noi cu dragostea de Dumnezeu ca să putem răbda toate câte vin asupra noastră. De aceea, şi noi să ne rugăm astăzi şi să cântăm cum s-a cântat la Sfânta Liturghie, unind crucea cu Învierea: „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim! Amin!”

IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI