Cuvantul Ierarhului

PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SF. EMILIAN DE LA DUROSTORUM

Iubiți credincioși, prin ce se deosebesc sfinții de noi, credincioșii de acum? Și printre noi vor fi unii care se aseamănă sfinților. Trebuie să înțelegem că fără sfințenie, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.



În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!
„Doi orbi l-au întâmpinat zicând: Miluiește-ne pe noi! Le-a zis Iisus: <<Credeți că pot să fac Eu aceasta?>> Raspuns-a lui: <<Da, Doamne!>> <<După credința voastră, fie vouă!>> și  li  s-au deschis ochii lor! ”



Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,
Iubiţi credincioşi,


Această duminică ne-a adunat la această sfântă mănăstire să prăznuim mai înainte pe Sfântul Emilian, prăznuit pe data de 18 iulie și să ne rugăm împreună la locul acesta unde au fost mulți rugători în apropiere, la bisericile unde au fost pustnici și monahi. 

 

Sfânta Evanghelie de astăzi ne cheamă la o mare înțelepciune și anume ne arată imaginea a doi oameni care erau orbi și au auzit de Iisus Hristos. Auzind că poate să vindece price boală și orice suferință, s-au apropiat de Iisus și I-au cerut milă. Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot să fac eu, aceasta?” Dacă au crezut, li s-a împlinit credința.  

Iubiți credincioși, acest moment nu se istorisește numai pentru aducere aminte, ci pentru înnoirea credinței noastre. Noi, dacă am crede deplin, multe am putea să dobândim. Dar, ne îndoim mereu, că dacă nu ne-am îndoi, faptele noastre ar semăna cu credința cea adevărată. Un om care crede, nu trăiește pentru sine, ci trăiește pentru Dumnezeu și  pentru semenii săi. Nu trăiește pentru veacula acesta, ci trăiește pentru cer și pentru veșnicie.

De aceea, Evanghelia de astăzi ne cheamă să ne regăsim pe noi înșine. Noi nu suntem ceea ce părem niște oameni trecători. Ar fi ușor să trăim 50, 70, 80, 100 de ani și să nu mai fim, dar nu e cu putință aceasta. Noi suntem fără moarte, existența noastră nu se sfârșește. De aceea, ni se cere credință ca existența noastră să fie îmbrăcată în lumină și, iată, Sfânta Evanghelie de astăzi este atât de frumos împlinită de Sfântul Emilian de la Durostorum, ocrotitor al acestei sfinte mănăstiri, împreună cu Maica Domnului, căreia îi sărbătorim Acoperământul în mănăstirea aceasta.

Să luăm aminte la Sfântul Emilian. Era prigoană mare în Imperiul Roman și la Durostorum, la Silistra de astăzi, exista un guvernator pe nume Capitolinus. Împăratul Dioclețian dăduse porunci ca în tot imperiu să se respecte acea dorință a sa: să fie cinstiți zeii care erau păstrați prin tradiție.

Care erau acei zei? Zeul belșugului, zeița fertilității, zeul vinului, zeul plăcerilor și diferiți astfel de zei, niște închipuiri. Erau făcute statui din piatră în cinste acestor zei, se aduceau acolo jertfe, se aduceau tămâieri, ba încă mai era și statuia împăratului. Împăratul era socotit un semizeu. A dat împăratul porunci să se cereceteze toate cetățile, dacă se cinstesc zeii. Capitolinus, guvernatorul cetății Durostorum de atunci, a mers prin cetate cu sfetnicii săi și a strigat către tot poporul: „Este cineva, în cetatea aceasta, care nu cinstește pe zei ?” Era un templu cu multe statui ale acestor zei. Tot poporul a răspuns: „Nu este nimeni! Toți îi cinstim pe zei!” Atunci, ămpăratul a zis:  „Veniți, dar, în grădina frumoasă pe care am pregătit-o să mâncăm, să bem și să ne veselim în cinstea zeilor!” Au început să se veselească. Dar, un creștin care până atunci era în ascuns, a zis: „Cum să recunosc eu că cinstesc pe zei? De aceea, ca să arăt că nu îi recunosc, mă voi duce și îi voi sparge pe toți!”  A luat un ciocan de fier și a spart toți zeii. Apoi, a luat jertfele și le-a aruncat și făcliile care ardeau le-a călcat în picioare. 

Era un dezastru în acea capiște idolească, erau numai bucăți de piatră și de jertfe și lumânări stricate. A intrat  un elin acolo și a văzut toate acestea. A spus guvernatorului Capitolinus, era chiar un sfetnic al guvernatorului: „Iată, templu nostru a fost batjocorit!” Atunci, s-a supărat foarte, cel ce înainte fusese prin cetate și văzuse că toate erau bune și acum se veselea. Au ieșit să vadă pe cel ce a făcut asemenea stricăciuni. Au văzut un țăran care venea de la câmp. Neavând, de cine să se lege, au început să-l bată pe acel om și să-i spună:  „De ce ai stricat zeii noștri?” El se dezvinovățea, cănd Emilian, cel ce cu ciocanul fărâmase toți idolii aceia, a zis: „Dacă nu voi mărurisi că eu, cu ciocanul, am sfărâmat zeii, fac un păcat mai mare, căci va muri un om nevinovat!” Atunci, a strigat tare: „Lăsați pe omul acesta, luați-mă pe mine! Eu am stricat idolii la care voi vă închinați!” Au început în pumni să îl aducă la ighemonul Capitolin și au spus: „Iată, omul care a făcut acestea!” L-a întrebat Capitolin: „Singur, ai făcut aceasta sau te-a ajutat cineva?” El a răspuns: „Singur am făcut-o și pot să vă arăt unealta cu care am stricat toate acestea!” „De ce ai făcut aceasta, să superi pe zeii noștri? ” A răspuns Emilian: „Ce zei sunt aceștia care sunt niște făcături, că niciunul nu mi-a răspuns nimic! Sunt muți și surzi! I-am bătut și i-am distrus   și niciunul nu a ripostat! De aceea, îmi pare bine de ce am făcut! Căci nu am necinstit pe Dumnezeul cela adevărat, ci pe diavolul l-am biruit, stricând aceste făpturi fără suflare și fără auz. Atunci, a poruncit ighemonul să fie întins la pământ și bătut. Era bătut și începuse să se roșească pământul de sângele lui. Dar, el se bucura și parcă nu suferea și striga către Dumnezeu cel adevărat: „Doamen, de vrei să mă ajuți, ajută-mă! Mă bucur că am reușit să îți slujesc Ție și m-ai ajutat să stric minciunile și să stric pe cei care sunt amăgirea oamenilor! Atunci, a poruncit ighemonul să fie bătut mai tare, să fie bătut peste piept și peste burtă. Era bătut și nu se tânguia. Apoi, văzând că rezistă, a zis ighemonul: „Hai, să îl întrebăm, paote, voiește să se oprească de la închinarea cea greșită și să se închine zeilor noștri!” A răspuns Emilian, întrebat fiind: „Vrei să te întorci la zeii moștri?” El a răspuns: „Niciodată, pentru că eu, Dumnezeului meu mă închin!” A întrebat: „Al cui om ești?” El a răspuns: „Sunt rob al lui Hristos și Lui mă închin!” „Care este numele tău?” A răspuns: „Părinții mei m-au numit Emilian, dar Hristos  m-a numit creștin! De aceea, se bucura de acest nume. „Dar, ce găsești la acest Hristos pe care tu îl lauzi? Acest Hristos a făcut și cerul și pământul și ne ține pe toți în viață! El este Dumnezeu cel adevărat și nu mincinos, cum credeți voi în zeii voștri! Atunci, s-a întors guvernatorul către popor și a zis: „Ați spus că nu este niciunul care nu cinstește pe zei ! De aceea, sunteți datori cu o literă de aur către împărat!” Apoi, întrebându-l pe cine slujește el, Emilian a răspuns: „ Eu sunt în slujba prefectului! Când a auzit că este în slujba prefectului, i-a zis și prefectului: „Și tu ești dator cu o literă de aur, dacă ai un asemenea ucenic! ” Au hotorât să îl ucidă în bătaie și îl băteau, dar, parcă nu îi scădeau puterile. Apoi, au hotărât să îl scoată din cetate și să îl ducă să-l ardă în foc. A poruncit Capitolin guvernatorul să fie pregătit un foc mare  în care să fie aruncat Emilian. Ducându-l la locul de osândă, Emilian a acerut îngăduință să se roage. S-a rugat lui Dumnezeu și I-a mulțumit că I-a dat putere să-L mărturisească. Apoi, Emilian a fost aruncat în mijlocul focului. Focul, în loc să ardă pe Emilian, a ars pe slujitorii guvernatorului Capitolinus și i-a ars pe toți. S-a întors focul asupra lor și i-a ars pe toți. Emilian a rămas nevătămat în mijlocul  focului. Atunci, s-a rugat Emilian și a zis: „Doamne Iisus Hristoase, Cel Ce m-ai apărat și acum, primește sufletul meu!” Dumnezeu i-a primit sufletul . Apoi, s-a așezat în mijlocul focului și focul a ars, dar niciun fir din capul său nu a ars și nici hainele sale. Erau creștini în taină și au rugat pe soția lui Capitolin care și ea  era creștină în taină să le dea trupul lui Emiilian. Acum, pentru că era atât de înspăimântat, guvernatorul, cerându-se trupul prin soția sa l-a dat ucenicilor care l-au luat și l-au înffășurat în pânze și l-au îngropat cu cinste. Apoi, a fost găsit și a fost ca un odor scump și mulți oameni s-au folosit de trupl, de sfintele moaște ale Sfântului Emilian de la Durostorum.


Iubiți credincioși, prin ce se deosebesc sfinții de noi, credincioșii de acum? Și printre noi vor fi unii care se aseamănă sfinților. Trebuie să înțelegem că fără sfințenie, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Sfințenia este acea stare în care suntem stăpâniți de o credință atât de puternică, că nimic nu ne poate despărți de Dumnezeu. 

Nici sărăcia, nici necazul, nici boala, nici necinstea, nici primejdia, nici moartea. Nici setea, nici paguba, nimic nu ne poate despărți de Dumnezeu. Omul care are credință, Îl are pe Dumnezeu în sufletul și inima sa. Nu se desparte de Dumnezeu niciodată. Această credință o aveau și oamenii orbi care s-au apropiat de Mântuitorul, că Dumnezeu este atotputernic, că Dumnezeu este setea sufletului lor, că Dumnezeu este lumina lor. Ei erau orbi, dar crezând în Dumnezeu, nu își simțeau orbirea ca pe o suferință atât de mare, dar își doreau vederea, să poate să laude cu toate simțurile lor pe Dumezeu. Nu își doreau vederea pentru desfătare, ci își doreau vederea ca să privească frumuseșea lui Dumnezeu, opera lui Dumnezeu în care Dumnezeu se oglindește, să privească semenii în care se oglindește Dumnezeu.

Această credință puternică aveau cei doi orbi. De aceea, Mântuitorul le-a spus:  „După credința voastră, să fie vouă!” Aceleași împliniri avem și noi după credință. Dacă ne rugăm și nu primim, ori nu ne este de folos să primim, ori credința noastră nu ajunge până la Dumnezeu.  Credința trebuie să ajungă la Dumnezeu pe aripile rugăciunii. Mulți am auzit astăzi vorbind pe aici. Ce rugăciune este aceasta? Au venit la un spectacol, nu au venit la slujbă. De aceea, iată,, credința însemnează să Îl cauți pe Dumnezeu, să Îl afli și să-L pui în inimă și în sufletul tău. Sp ții legătura cu Dumnezeu în permanență.

Cine nu are legătura cu Dumnezeu, este un om pustiu, este un om care trăiește în întuneric. Este un om care nu știe cine e el. Nu știe ce face, nu știe unde să meargă, nu știe sensul vieții. Trăiește în întuneric, cum spunea proorocul: „Ascultă, Israele, boul și asinul mă cunosc pe Mine, cu toate că nu au rațiune. Dar, tu, Israele, căruia ți-am dat minte și voință, nu mă cunoști pe Mine!” De aceea, de multe ori, fără credință, oamenii coboară în fapte atât de urâte, pe care, cum spune Sfântul Apostol Pavel, rușine este  și a le  vorbi. De aceea, să ne întoarcem la dreapta credință, la iubirea cu Dumnezeu, la comuniunea cu Dumnezeu. Fără de acestea, nu necazurile pământești sunt primejdie, ci sfârșitul primejdios al vieții noastre, sfârșitul care să ne aducă întuneric și chin veșnic. Acesta este necazul de care trebuie să fugim. De aceea, să mulțumim lui Dumnezeu atunci când ne dă lumină și această lumină să o păstrăm în sufletele noastre.

Să ne rugăm lui Dumnezeu și să zicem: „Dă-ne Doamne lumina cunoștinței tale, dă-ne adevărul Tău, dă-ne puterea de a Te cunoaște, de a Te iubi și a Te urma!” Sfântului Emilian să îi zicem: „Sfinte al lui Dumnezeu, L-ai căutat pe Dumnezeu, L-ai iubit, I-ai apărat numele cu viața Ta, Ți-ai pierdut viața cea vremelnică, dar ți-ai câștigat viața cea veșnică. Acum ești prietenul lui Dumnezeu în cer și te rogi și pentru noi. Roagă-te neîncetat pentru noi să ni se ierte păcatele, să ieșim din nepăsare, din necredință, din lenevire, din adormire și să slujim pe Hristos Mântuitorul nostru, Stăpânul vieții și al morții și Cel ce a deschis Împărăția cerurilor spre viața veșnică pe care toți să o dobândim! Amin!

IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI,