Cuvantul Ierarhului

Predică la Duminica Mariei Egipteanca

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

„Iată, ne apropiem de Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor care Îl vor batjocori şi Îl vor osândi la moarte, dar după trei zile se va scula ”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

În această a cincea duminică din Post, după ce am străbătut cinci săptămâni de nevoinţă, Sfânta Biserică ne pune înainte această Sfântă Evanghelie cu vestirea cea din urmă a patimilor Sale pentru că este aproape Săptămâna Patimilor. După ce Şi-a vestit patimile Sale, au venit la El doi dintre ucenicii Săi cu mama lor, fii lui Zevedeu, Iacob şi Ioan şi i-au cerut Mântuitorului. „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta în Împărăţia Ta!” 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

„Iată, ne apropiem de Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor care Îl vor batjocori şi Îl vor osândi la moarte, dar după trei zile se va scula ”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

În această a cincea duminică din Post, după ce am străbătut cinci săptămâni de nevoinţă, Sfânta Biserică ne pune înainte această Sfântă Evanghelie cu vestirea cea din urmă a patimilor Sale pentru că este aproape Săptămâna Patimilor. După ce Şi-a vestit patimile Sale, au venit la El doi dintre ucenicii Săi cu mama lor, fii lui Zevedeu, Iacob şi Ioan şi i-au cerut Mântuitorului. „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta în Împărăţia Ta!” Sigur, cereau ceva care suna  a privilegiu. Mântuitorul i-a întrebat: „ Dar, puteţi să beţi paharul pe care îl beau eu,  să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez Eu?” Ei au răspuns: „Putem!” Mântuitorul le-a răspuns: „Cu adevărat, paharul pe care Îl beau Eu, îl veţi bea şi voi şi botezul cu care Eu Mă botez,  vă veţi boteza, dar a şedea de-a stânga şi de-a dreapta Mea, nu Îmi este al  Meu a da, ci celor ce li s-au rânduit de către Tatăl Meu!” Auzind ceea ce au cerut cei doi, ceilalţi zece s-au supărat. Erau acum invidioşi şi pizmaşi asupra celor doi.

De ce cereau ei şi mama lor acest privilegiu? Pentru că în poporul lui Israel, se ştia că vine Mesia. Dar acest Mesia se credea a fi un urmaş a lui David , pentru că era urmaş a lui David din seminţia şi din neamul lui David, însă, deşi avea să întemeieze o Împărăţie, Împărăţia Lui nu va fi din lumea aceasta, precum El Însuşi se dezvinovăţeşte înaintea lui Pilat, când zice: „ Împărăţia mea nu este din lumea aceasta!”. Când Îl întreabă Pilat: „Tu eşti Împărat?”, El răspunde: „Tu zici că sunt Împărat, dar Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” Dacă ar fi din lumea aceasta, cei ce sunt cu Mine M-ar fi păzit şi nu ar fi lăsat să fiu predat ţie. De aceea, cereau să stea unul de-a dreapta şi unul de-a stânga, crezând că atunci când va veni să întemeieze Împărăţia Sa, va fi un împărat asemenea lui David. Credeau cei doi ucenici că pot fi cei dintâi sfetnici ai noului Împărat Iisus Hristos.

Cei zece s-au mâniat pe cei doi. De ce s-au mâniat? S-au mâniat din invidie: „Cum, adică, ei vor să fie mai sus decât noi?”, se întrebau ceilalţi zece. Mântuitorul i-a liniştit şi le-a spus: „Luaţi aminte, cine vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă!” Cine vrea să fie întâiul între voi, să fie slujitorul tuturor!” Aceasta este mărirea înaintea lui Dumnezeu. Nu cum înţeleg şi cred oamenii, aşa este mărirea, ci mărirea constă, mai ales, în smerenie, în căinţă, în răbdare şi în dragoste. Le-a lipsit dragostea tuturor ucenicilor şi celor doi care au cerut mărirea şi celorlalţi zece care au devenit invidioşi pe ei, pentru că unde este dragoste, nu este loc de invidie, unde este dragoste nu se caută mărirea.

Dragostea este legătura între Dumnezeu şi oameni şi legătura între oameni. De aceea, ne-a dat o singură poruncă, spune Mântuitorul. În această poruncă, se cuprinde toată Legea şi proorocii: „Cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa şi cine iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi, împlineşte toată legea cea dumnezeiască. De aceea, acolo unde este dragoste, nu mai lipseşte nimic. Unii au pierdut haina dragostei, au pierdut-o pentru că s-au amestecat cu păcatul şi cu întunericul. Ce este păcatul? Păcatul desparte pe om de Dumnezeu, îl împuţinează atât în dragoste, cât şi în smerenie, cât şi în fapta cea bună.

De aceea, astăzi, când se citeşte această Evanghelie despre vestirea patimilor şi cererea celor doi fiii ai lui Zevedeu, se mai  citeşte o evanghelie, când o femeie păcătoasă a venit înaintea Domnului, i-a turnat pe cap un alabastru cu mir de nard de mare preţ, i-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a şters cu perii capului şi apoi, uda picioarele cu lacrimile şi aşa îşi plângea păcatele.

Această Evanghelie se referă la cea care este cel mai mult pomenită în Postul Mare, la Sfânta Maria Egipteanca, o  păcătoasă în tinereţile ei. De la doisprezece ani, era crescută bine de către mama ei. Era creştină, dar s-a aprins în mintea şi inima ei, dorul şi dorinţa de pofte trupeşti. A rămas orfană de mamă şi, de aceea, în Alexandria fiind, un oraş unde desfrâul era în floare, această tânără a socotit să stoarcă plăcerile până la epuizare. De la doisprezece ani până la douăzeci şi  nouă de ani, a trăit numai în desfrânări, în beţie, în necurăţie. Asculta cântece urâte şi se desfăta în toate chipurile. Era o femeie care nu îşi mai găsea locul. Acum, ajunsese la o vârstă de douăzeci şi nouă de ani şi nu îşi mai găsea locul. Mânca orice, oricât de mult, mânca cărnuri, bea vin din destul şi se ducea să se distreze cu oricine. Petrecea în desfrâu cu oricine îi ieşea în cale. A văzut lume multă că pleacă cu corăbiile. Mergeau mulţi bărbaţi şi femei, nu ştia unde merg aceştia. S-a gândit să meargă şi ea. Nu avea bani şi i-a spus mai marelui corăbiei: „Eu nu am bani, dar trupul meu îl dau preţ. Vreau să merg şi eu cu aceştia!” La început, a refuzat-o, dar, apoi, a primit-o. Nu ştia unde merg toţi aceia. A întrebat şi spuneau că merg să se închine la lemnul Sfintei Cruci. Toţi mergeau acolo şi ieşeau oamenii bucuroşi din biserică şi era mare aglomeraţie pentru că toţi vroiau să se închine la lemnul Sfintei Cruci.

Maria a vrut şi ea să meargă unde mergeau toţi oamenii. A fost oprită de un zid, un zid nevăzut. A încercat o dată şi încă o dată şi a treia oară şi a văzut că nu poate să intre. Oamenii erau bucuroşi şi i-a întrebat. „De ce ave-i faţa senină şi de ce vă bucuraţi?” „Pentru că acolo este lemnul Sfintei Cruci, cel dătător de viaţă pe care s-a răstignit Hristos. N-am bucurat şi  am simţit putere şi fiori în trupurile şi sufletele noastre.  Atunci, a început şi ea să se umple de frică şi de fiori. A văzut în pridvorul bisericii unde vroia să intre icoana Maicii Domnului şi şi-a adus aminte că îi vorbise mama ei de Maica Domnului. Dar, de când a început să trăiască în desfrâu, a uitat de Maica Domnului. Acum şi-a adus aminte. A zis: „Tu eşti Maica Domnului de care mi-a vorbit mama mea!”  A căzut în genunchi.  A stat la icoană şi s-a rugat şi acolo şi-a adus aminte de ce o  învăţa mama ei. O învăţase că Maica Domnului a născut pe Fiul lui Dumnezeu Care a răscumpărat păcatele lumii.

Aducându-şi aminte, se ruga Maicii Domnului şi zicea: „Eu nu  mai am mamă. Tu poţi să-mi fii mamă. Eu nu am povăţuitor şi nu am mai avut de la vârstă fragedă. Nu ştiu ce să fac, să mă întorc de la răutăţile mele. Vreau să intru şi eu, dar mă opreşte un zid nevăzut. A auzit o şoaptă: „ De vrei să intri, făgăduieşte că te vei opri de la necurăţiile pe care le-ai făcut şi vei sluji Maicii Domnului!”  A fost pătrunsă de acest glas nevăzut la inimă şi la urechi şi a făgăduit Maicii Domnului: „ De îmi vei ajuta să intru şi eu în biserică, să mă închin la Crucea Fiului Tău şi îmi vei fiii mie sprijinitoare şi povăţuitoare, acum făgăduiesc să mă opresc de la relele ce am făcut pentru că multă vreme a făcut numai rele. Dacă aceasta este pricina pentru care nu  pot să mă apropii de Fiul Tău, mă lepăd de toate acestea!” Când a făgăduit acestea, a auzit glas de la icoana Maicii Domnului: „ Mergi acum în biserică!” Acum, parcă, ceva o mâna din spate. A mers atât de uşor şi a ajuns la Crucea Domnului.

Cu adevărat, a simţit şi ea fiori şi a simţit frică pentru tot ce făcuse. Şi a făgăduit Mântuitorului Cel ce a suferit pentru noi, răstignit pe cruce şi va merge în calea Lui, în calea Crucii pe care El a pătimit şi se va întoarce de la tot răul pe care l-a săvârşit. Atunci, nu a făcut altceva decât să caute un părinte şi s-a spovedit şi i-a spus toată viaţa ei. A spus: „Vreau să mă lepăd de tot ce am făcut!”Cum mă pot eu lepăda de toate?” Duhovnicul i-a spus: „Numai de te vei depărta de locul unde ai păcătuit şi te vei duce departe de ispitele lumii, numai aşa te vei putea întoarce de la atâtea păcate pe care le-ai săvârşit!” A întrebat: „ Ce să fac?” „Ia-ţi cinci pâini şi cu ce ai pe tine, du-te în pustiu! Du-te şi vei trece râul Iordan!” Duhovnicul i-a spus: „Dacă te lepezi într-adevăr de tot ce ai greşit şi dacă te căieşti şi lacrimi verşi cu părere de rău pentru tot ce ai făcut, cu toate că eşti nevrednică, pentru că pleci în pustiu, iată îţi voi da şi Sfânta Împărtăşanie! Să treci Iordanul în pustiu, vei trece Iordanul pe deasupra lui, dacă făgăduinţa ta este dreaptă şi dacă eşti hotărâtă pentru ce ai făgăduit! Aşa duhovnicul a împărtăşit-o după ce a spovedit-o îndelung, după ce şi-a mărturisit toată viaţa ei şi din ochii ei, curgeau râuri de lacrimi. De aceea, duhovnicul a împărtăşit-o şi i-a spus: „du-te, acum, în calea pustiei şi rămâi acolo până Domnul îţi va rândui ceasul chemării tale!"

A Ascultat Maria şi şi-a luat cele cinic pâini şi a plecat. A trecut Iordanul pe deasupra ca pe uscat şi a mers în pustie. Ea credea că în pustie, va avea linişte. Dar, nu a avut linişte pentru că vrăjmaşul a urmat-o. În pustiu îşi aducea aminte de cântările pe care le asculta. Îi veneau aduse de diavol mirosurile de carne pe care le mânca. Veneau diavoli sub închipuire de bărbaţi să o ademenească şi îi spuneau: „Vino înapoi, că noi te aşteptăm!” Avea o mare luptă şi ea caută să se roage cum o învăţa duhovnicul ei. Şi se ruga şi în rugăciune, avea tot felul de arătări şi de ispite. De multe ori, în gândul ei, diavolul aprindea dorinţa de a se întoarce în lume şi îi spunea: „Iată, cât eşti de lipsită şi ce bunătăţi ai lăsat! Acum, în cetate, sunt mai multe bunătăţi decât ai lăsat, tu când ai plecat!”

Multe ademeniri avea Maria şi şaptesprezece ani s-a luptat cu aceste ademeniri. N-a încetat vrăjmaşul să o  lupte. Câtă vreme a păcătuit, atâta vreme a şi luptat cu ispitele şi cu nălucirile diavoleşti. După ce s-au împlinit şaptesprezece ani de nevoinţă, acum, nu mai avea nici pâine, nu mai avea nici haine. Hainele erau zdrenţe, dar avea o bucurie: a început să simtă dulceaţa rugăciunii. Până acum, rugăciunea i-a fost luptă, până acum, ispitele erau în toată vremea. Ea aţipea numai puţin şi tot timpul se ruga. Cu adevărat, i-a slăbit şi sufletul şi trupul, dar rugându-se şi luptându-se în rugăciune, a rămas cu dorul după Dumnezeu mai puternic decât răutăţile pe care le părăsise. În şaptesprezece ani, avea acum patruzeci şi şase de ani şi, iată, a început să se elibereze.

Acum, simţea rugăciunea, acum avea bucurie în rugăciune, acum simţea nu frică, nu era îngrozită când se ruga şi se luptau vrăjmaşii cu ea. De data aceasta, începea să aibă bucurie şi căldură în suflet. Simţeau cum fiorii o pătrund din creştet până în degetele picioarelor. De aceea se bucura şi cânta lui Dumnezeu laude şi mulţumire. Aşa se ruga Maria neîncetat, uita să şi guste câte ceva. Ce să guste? Nu mai avea nici pâine, găsea câte o frunză şi cu acestea se hrănea. Ce putea să găsească în pustie? Bucuria nu era deloc a trupului, ci numai a sufletului. Această bucurie a sufletului o făcea să trăiască în pace şi în comuniune cu Dumnezeu.

Se ruga necontenit pentru părinţii săi, pentru părintele său duhovnicesc care a spovedit-o şi a povăţuit-o să meargă în pustie. Se ruga pentru toţi oamenii ca toţi să aibă lumina cunoştinţei, să creadă în Dumnezeu, să se căiască şi să se bucure de Dumnezeu. Aşa, a trăit Maria trei zeci de ani în rugăciune şi în bucurie în pustie.

Un bătrân, anume Zosima care era egumenul unei obşti pline de nevoinţă şi acei călugări care erau povăţuiţi de părintele Zosima, erau atât de nevoitori, că în Postul Mare, toţi îşi luau o pâine uscată şi seminţe şi se duceau şi trăiau în pustiu. Aşa îşi petreceau tot Postul Mare. Bătrânul Zosima păzea şi el această rânduială. Făcea metanii şi îşi făcea pravila şi vărsa lacrimi şi se ruga şi întreba pe Dumnezeu: „Doamne, iată am fost la mulţi nevoitori şi am văzut cum se nevoiesc şi am adunat nevoinţele lor ca să mă nevoiesc şi eu ca acei nevoitori. Oare, ce mai pot învăţa? Mai am ceva de învăţat de la nevoitorii din pustie? Glasul dumnezeiesc a zis: „Zosima, în pustia Iordanului, dincolo de Iordan, de vei merge acolo, vei găsi mai multă nevoinţă decât ai învăţat şi mai multă sfinţenie decât cunoşti!Atunci, bătrânul stareţ, că era bătrân s-a dus în pustiu, acolo unde îl povăţuise glasul cel dumnezeiesc.

Mergând în pustiu şi rugându-se acolo, a poposit. Noaptea  avut o vedenie cum o fiinţă omenească care avea pielea neagră, nu i se vedeau hainele, nu se vedea dacă are haine sau nu. În vedenie a văzut pe o colină, o fiinţă omenească care se ruga şi rugându-se, se ridica deasupra pământului şi stătea în genunchi deasupra pământului şi se ruga lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi trimitea raze de lumină asupră-i. S-a gândit bătrânul: „Ce înseamnă această vedenie pe care am avut-o? Glasul cel dumnezeiesc i-a spus: „Mergi mai în adânc şi vei vedea!”  Ducându-se mai în adâncul pustiei, a văzut o persoană care alerga. Alerga, era neagră la înfăţişare. A început bătrânul să alerge şi el. Atunci, a auzit un glas: „Părinte Zosima, opreşte-te din alergare! Vii după mine, dar eu sunt femeie şi sunt goală, că nu mai am haine! De vrei să stai de vorbă cu mine, întoarce-ţi faţa şi aruncă haina mai departe să vin să mă îmbrac cu rasa Sfinţiei Tale, ca să putem să stăm de vorbă!"

A făcut bătrânul aşa precum i-a spus. Şi-a luat rasa bătrânului Zosima, Maria şi-apoi au stat de vorbă şi i-a spus toată viaţa ei. S-a minunat bătrânul de viaţa ei. El nu a vrut să o întrebe despre viaţa ei cea păcătoasă, ci femeia i-a spus singură. Nu voia să spună cum a trăit în pustie şi cât a trăit. Până la urmă, bătrânul a rugat-o: „Nu îmi spune numai păcatele., ci spune-mi şi ce ai făcut  în pustiu!” Femeia i-a răspuns: „În pustiu, m-am luptat şaptesprezece ani cu toate năravurile pe care le-am dobândit în tinereţe. Şi nu au pierit acele năravuri, că eu le-am lepădat, dar rugăciunile acelor năravuri au rămas în trupul şi în sufletul meu! Acele rădăcini ale năravurilor, nu au putut să piară decât cu lacrimile pe care le-am vărsat şi cu rugăciunile pe care le-am făcut! După şaptesprezece ani, cât timp am păcătuit, s-au uscat şi rădăcinile acelor patimi pe care eu le-am avut în tinereţea mea! Apoi, eu am început să simt rugăciunea, să simt că în rugăciune mă îmbrăţişează Dumnezeu, să simt că rugându-mă, nu mai îmi aduceam aminte să mănânc! Numai când găseam câte o frunză, luam să mai trăiesc;  când găseam ceva prin pustiu, numai atunci, dar nu îmi era gândul la mâncare, pentru că mintea mea era la Dumnezeu. De aceea, te rog, părinte, să vii şi la anul, că am nevoie de Sfinţia Ta!”

A plecat bătrânul şi i-a spus toată nevoinţa sa: „Fraţilor, sunt nevoitori care nu stau în pustiu numai în timpul postului, ci şi-au făcut din întreaga viaţă un post, o nevoinţă şi o rugăciune.” S-au ruşinat cu toţii şi a zis bătrânul: „Eu credeam că am aflat toate nevoinţele şi le-am încercat pe toate! Dar, iată ce nevoinţă are femeia aceasta! Ea nu a mai văzut oameni de zeci de ani, ea nu a mai gustat mâncare de zeci de ani, ea nu a mai vorbit cu oamenii, ci numai cu Dumnezeu de zeci de ani! Cum pot eu să o ajung pe această femeie? Nevrednic sunt şi păcătos şi nevoinţele mele sunt sărace şi slabe!” le spunea aceasta tuturor părinţilor şi fraţilor şi toţi au luat înţelepciune şi au gândit să se nevoiască mai mult. Au început să nu mai mănânce şi ei decât o dată în zi. De aceea, Cuvioasa maria le-a dat pildă prin viaţa ei.

A venit  bătrânul şi iarăşi a spovedit-o, că-i spusese femeia să vină cu Sfintele Taine. A spovedit-o şi a împărtăşit-o şi i-a spus: „ Să vii şi la anul în Postul Mare, că iată, te aştept! A venit şi în anul următor şi a găsit-o adormită, că de aceea chemase din nou pe bătrân. Se gândea: „Ce să fac, sunt singur!  Nu am cu ce să sap o groapă să pun trupul Cuvioasei.” Îndată, a venit un leu aproape, auzind glasul bătrânului şi acel leu a făcut semn că el va săpa groapa. Acel leu a săpat groapa şi bătrânul i-a făcut slujba de pomenire, că avea veşmintele cu el. I-a spus Cuvioasa să vină şi cu veşmintele sale, ea îşi cunoştea sfârşitul  cu an înainte şi ştia când va pleca.  Aşa s-a sfârşit maica noastră, Cuvioasa Maria Egipteanca rămâne pentru noi o icoană vie.

Iubiţi credincioşi, de nicăieri nu putem să învăţăm cu atâta putere decât de la cei ce ne dau nouă pildă de răbdare, de nevoinţă, de suferinţă: Însuşi Mântuitorul ne spune: „Luaţi aminte la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima. Urmaţi-mi Mie, că şi Eu urmez ceea ce Mi-a spus Tatăl Meu!” cu adevărat, Mântuitorul vestindu-Şi patimile Sale, ne îndeamnă să-L urmăm. Cum să-L urmăm? În nevoinţă, în credinţă, în postire, în răbdare, în smerenie, în dragoste. Iată, vedem valoarea pocăinţei: pocăinţa, dacă este deplină aduce cele mai mari roade.

Ce însemnează roadele pocăinţei? Însemnează eliberarea noastră de patimile trupului, de patimile dezmierdărilor, de robia morţii, din tot ceea ce este trecător şi deşert. Cu adevărat, căinţa este al doilea botez. Prin căinţă, noi ajungem la Dumnezeu. Lacrimile sunt apa cea mai curată în care ne putem spăla. Acum să tălmăcim de ce Maica Domnului a ajutat-o pe Cuvioasa maria să poată să treacă acel zid care o oprea şi să intre în biserică. Înaintea Maicii Domnului, ea şi-a trezit conştiinţa şi a început să-şi mărturisească păcate înaintea icoanei.De aceea, au început să-i curgă lacrimi.

În acatistul Maicii Domnului, avem acest cuvânt pătrunzător care ar trebui să ne străbată şi pe noi: „ Bucură-te baie care speli conştiinţa!” maica Domnului a fost prima baie, că maica Domnului a mijlocit la Fiul Său şi conştiinţa cea răvăşită de atâtea păcate şi de atâtea necurăţii, nu mai distingea dintre bine şi rău. Nu îşi mai aducea aminte de bine, ci numai de rău. Dacă Maica Domnului nu ar fi mijlocit şi conştiinţa nu i s-ar fi trezit, că nu  se trezeşte conştiinţa oricum. Atunci, când strigăm către Maica Domnului, ni se trezeşte conştiinţa. De aceea Maica Domnului este baia care spală conştiinţa, să vedem licărirea binelui, să vedem frumuseţea lui Dumnezeu, să vedem dragostea de Dumnezeu. De aceea, prin mijlocirea Maicii Domnului a putut să intre în biserică, pentru că Maica Domnului, ceea ce roagă pe Fiul Său, întodeauna este ascultată.  De aceea, noi cădem, în genunchi la icoana Maica Domnului să-i cerem îndurare, să-i cerem îndrăzneală către Dumnezeu. Ea îndrăzneşte cel mai mult. Când noi nu îndrăznim către Dumnezeu, să îndrăznim la Maica Domnului, să o rugăm să-L îmblânzească pe Fiul Său ca El să ne spele conştiinţa şi noi să simţim fiorul, să simţim bucuria deosebirii binelui de rău, să alegem binele. Cu adevărat, Maica Domnului a povăţuit-o şi în pustiu. Maica Domnului a fost mai departe ajutor şi sprijin şi, cu adevărat, Maria a plecat mângâiată de Maica Domnului căreia i-a cerut să-i fie mamă.

În pustiu, când diavolii se arătau în chip de tineri frumoşi şi când îi aduceau mirosurile d e mâncare şi de băutură şi sunetele de muzică, de petrecere, ea, atunci striga: „Maica Domnului m-ai ajutat să mă închin Crucii Fiului Tău, m-ai ajutat să intru în biserica ta, L-ai milostivit pe Fiu Tău spre mine, ajută-mi mie!” Cu rugăciune, neîncetat, izgonea diavolii şi iarăşi se întorcea. Avea rădăcinile patimilor în trupul ei. Vedem de aici că nu trebuie să alungăm căinţa.

Dacă această femeie ar fi trăit în desfrânări până la cinci zeci de ani, ea nu ar mai fi avut vreme să se căiască. I-ar fi trebuit mulţi ani de căinţă, să smulgă rădăcinile patimilor şi ale păcatelor. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Până când putem să zicem astăzi, să ne întoarcem!  Să ne deşteptăm din moartea păcatelor, din somnul nepăsării”. De aceea, spune Sfântul Apostol Pavel: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi”. Orice om petrece în păcat, este mort. De aceea, spune Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă: „Ştiu faptele tale, că trăieşti, dar eşti mort.” Cel ce face rele,  este mort se mişcă aici, cât mai are zile în viaţa aceasta, cât îl mai aşteaptă Dumnezeu să se căiască. Dar, dacă moare în păcate, intră şi în moartea veşnică. Diavolii îi iau în stăpânire sufletul  şi nu se mai poate căi. Dincolo de pragul vieţii acesteia nu mai este vreme de căinţă.

De aceea Sfânta Maria Egipteanca, al cărei nume l-am pomenit de zeci de ori în postul acesta şi am rugat-o să se roage pentru noi, să ne dea nouă gândul de căinţă ale ei, dorinţa ei de rugăciune, dragostea ei de jertfă, bucuria ei de depărtare de păcat, bucuria ei de a se ruga întru unirea harului Sfântului Duh. Aceste rugăciuni trebuie să le facem intens în timpul ce a mai rămas până la vremea pătimirilor Domnului. De aceea, duminica aceasta este pusă sub semnul pildei Mariei Egipteanca.

Nu există în toată Biserica de Răsărit şi de Apus un exemplu mai sugestiv ca exemplu Mariei Egipteanca. Ni se arată că rugăciunea  ne ridică de la pământ la cer, nu numai la figurat şi acolo, unde lepădare de lume şi de păcate este totală şi trupul se ridică de la pământ pentru că este un trup postitor şi rugător şi numai rămâne nici urmă de grijă pământească Maria Egipteanca a lăsat grija pământească acolo unde păcătuise şi cu mintea şi cu inima s-a suit la cer. Această grijă de cer o purta în inima şi în sufletul ei. De aceea, ne îndeamnă şi pe noi, dacă nu mergem în pustiu, să mergem în inima noastră, în adâncul inimii noastre şi grija de suflet să ne fie intensă, să ne fie cea mai mare. Să fie mult mai puţine grijile de trup şi de viaţa aceasta. În zilele ce urmează să o chemăm în rugăciune.

Astăzi este şi duminica închinată ei şi ziua pomenirii ei. Rară este această coincidenţă ca la 1 aprilie să fie duminica  a cincea din postul Mare. A mai fost această coincidenţă, acum unsprezece ani, când am poposit eu în Dobrogea. Îmi aduc aminte că mă pregăteam în ziua Cuvioasei Maria Egipteanca şi la ziua pomeniri ei că ştiam că peste o săptămână  trebuie  să poposesc aici, la Tomis, să vă port de grijă frăţiilor voastre, pentru că aici m-a trimis Dumnezeu, prin chemarea Sfântului Sinod. De aceea, iată, având această pildă  şi înţelegând că smerenia, căinţa, rugăciunea şi dragostea sunt, cu adevărat, puterile cele mari ale noastre, trebuie să înţelegem că mare este puterea căinţei. De aceea, cei ce se căiesc cu adevărat, cei ce îşi jertfesc viaţa, că au greşit, sunt deasupra celor ce nu au greşit, dar nu au această putere de căinţă. Căinţa este atât de iubită de Dumnezeu pentru că este, cu adevărat, firea lucrurilor şi cel ce se poate căi şi poate să plângă pentru păcatele sale, are baia sufletului său asigurată. Lacrimile îmbăiază sufletul şi îl fac mai curat şi îl ridică mai aproape de Dumnezeu. De aceea, şi noi să avem această putere a căinţei.

Să ne rugăm şi noi până la marea sărbătoare în fiecare zi, cu durere, cu lacrimi, cu părere de rău, cu nădejdea că făcând aceasta ne apropiem de părinţii Biserici, de sfinţii care au dobândit bucuria cununilor vieţii de la Dumnezeu. Acum să ne rugăm Sfintei maria Egipteanca şi să-i zicem: „Sfânta Maria Egipteanca. Noi te-am rugat mereu să ne fii scut şi sprijin înaintea lui Dumnezeu, să te rogi pentru noi, ca şi noi să găsim calea cea dreaptă spre Dumnezeu, să ne căim de păcatele noastre. Primeşte căinţa şi lacrimile noastre, du-le pe acestea la Maica Domnului şi la Fiul ei şi fă ca prin mijlocirile şi rugăciunile tale şi prin braţele Maicii Domnului ce te-a primit cu dragoste, să fim şi noi îmbrăţişaţi, să fim şi noi iubiţi, să fim şi noi primiţi. Aici să fie primită căinţa noastră şi când vom merge la Stăpânul  vieţii, să fim şi noi primiţi în locaşurile cereşti unde te bucuri cu maica Domnului, cu sfinţii şi cu îngerii şi să ajungem să fim cu tine şi cu toţi sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu cea cerească! Amin!                

† TEODOSIE
Arhiepiscopul Tomisului

Catedrala Arhiepiscopală, 1 aprilie 2012