Catedrala Arhiepiscopală

Pământul Dobrogei a constituit prin poziţia geografică pe care o are, între Dunăre şi Mare, un drum de scurgere a multor popoare, un loc de aşezare în care s-au suprapus străvechi civilităţii şi culturi.

Denumită de mulţi o ‘’via gentium’’ pentru acest miraj al întâlnirilor şi scurgerilor de popoare cu origini în legende, Dobrogea oferă cu prisosinţă un imens material documentar pe care istoricii şi arheologii îl identifica, îl localizează în timp şi îl interpretează pentru a putea reda o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce a reprezentat pe plan istoric şi spiritual.

Pământul Dobrogei a constituit prin poziţia geografică pe care o are, între Dunăre şi Mare, un drum de scurgere a multor popoare, un loc de aşezare în care s-au suprapus străvechi civilităţii şi culturi.

Denumită de mulţi o ‘’via gentium’’ pentru acest miraj al întâlnirilor şi scurgerilor de popoare cu origini în legende, Dobrogea oferă cu prisosinţă un imens material documentar pe care istoricii şi arheologii îl identifica, îl localizează în timp şi îl interpretează pentru a putea reda o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce a reprezentat pe plan istoric şi spiritual .

Străbătută de drumuri care duceau până în centrul imperiului roman, încercuită de ziduri de cetăţii şi resturi de bazilici aceasta provincie a cunoscut din primele veacuri răspândirea religiei creştine că pe un privilegiu oferit atât de legătură cu oraşele de pe coasta Asiei Mici cât şi prin permanenta mişcare de legiuni şi cohorte romane, din provinciile peninsulei Balcanice care intrau în stăpânirea şi administraţia vastului imperiu roman.

Istoria creştină atribuie, nu fără rezerve, Sf. Apostol Andrei o presupusă activitate misionară în Dobrogea şi revendica pentru viaţa creştină de aici o discutabilă origine apostolică. Oricum, resturile arheologice precum şi datele istoriografice consemnează o organizaţie bisericească cu înfloritoare scaune episcopale ridicate la loc de cinste prin eparhii care au participat la sinoadele ecumenice şi au adus o contribuţie efectivă în problemele care frământau viaţa creştină şi luptă pentru păstrarea dreptei credinţe.

Pe vârful peninsulei ce formează vechea aşezare a oraşului Constantă (Tomis), în partea de jos a terenului care duce la intrarea în port sunt conservate obiective arheologice de mare valoare, între care: edificiul roman cu mozaic, bazilica creştină din incinta portului, bazilica creştină din curtea liceului M.Eminescu, etc. La aproximativ 200 metri de resturile bazilicei din incinta portului pe promotorul ce formează aşezarea centrală a oraşului Constantă, între Piaţa Ovidiu şi faleza principală care flanchează decorativ cu arbori şi flori intrarea în acvariu şi Cazino, e aşezată cea mai veche biserică în funcţiune: Catedrala Sf. Ap. Petru şi Pavel. Ea patronează cu aspectul ei monumental, o parte din oraş, în care specificul multinaţional de altădată se proiectează şi în edificiile religioase păstrate până azi: Biserica Romano-catolica, Biserica Bulgară, Biserica Greacă, Sinagogă în stil gotic, Biserica Armeană, Moscheea, etc. Toate acestea sunt aşezate pe o porţiune limitată de teren, ce strânge o centură a cărei extremitate spre sud o deţine catedrala ortodoxă. Monumente de cultură şi obiective turistice mai noi sau mai vechi scot în evidentă între Cazino-Acvariu-Muzeul de arheologie şi Muzeul de artă, aceasta biserică monumentală, construită între anii 1883-1885, de statul nostru, că prima Biserică românească în oraşul Constantă după războiul de independenţă din 1877. Planurile de construcţie aparţin renumitului arhitect roman I. Mincu, specificat în mod deosebit pentru stilul iniţiat în arhitectura noastră românească.

Biserica are formă de treflă cu elemente arhitectonice eclesiastice, într-un ansamblu care scoate în evidenţă trei turle bine proporţionate cu restul clădirii. Pridvorul susţinut pe coloane de marmură cu capiteluri ornamentate în motive vegetale, arata de la prima întâlnire cu monumentul părţile laterale care se reproduc în interior şi deschid larg, cu ospitalitate, intrarea în Biserică. Interiorul e bogat în linii arhitectonice cu arcade ce susţin cupola centrală încadrată între ferestre mari lăsând totodată întreagă prestanţa Sf. Altar, sub calota care încheie grandios o întreagă simetrie de firide etajate şi balcoane laterale. Acestea toate atrag admiraţia pentru proiectantul care le-a gândit şi pentru constructorii care le-au ridicat, dându-le un edificiu monumental care creează în interior o atmosferă proprie trăirii religioase.

Biserica aceasta face parte dintre monumentele zidite în perioadă ce a urmat războiului de independenţă din 1877, perioada care a constituit pentru statul nostru un salt în progresul social-istoric şi economic şi din care au rămas edificii de valoare apreciate pentru stilul lor şi mai ales pentru rezistenţa şi durabilitatea lor.

Exteriorul bisericii, în cărămidă presată cu centuri de ciment profilate simetric, ridică valoarea monumentală a clădirii declarată din anul 1953 monument de arhitectură şi înscris pe literă 4 la nr. 3327/1954.

Piatra fundamentală a fost pusă la 4 sept. 1883, în timpul episcopului Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, ales mai târziu Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Romane. Prima pictură a fost executată în ulei de pictorul Gh. D. Mirea între anii 1885-1888 în stil realist, mult discutată sub aspect religios şi considerată la acea vreme ca necorespunzătoare. Până în anul 1925 a servit ca biserica parohială pe o fundaţie slabă care a cedat uşor vremii şi care, în urma bombardamentului din timpul celui de al doilea război mondial, s-a deteriorat.
Până în anul 1925 a servit ca biserica parohială; între 1925-1950 a fost folosită în calitate de Catedrală episcopală a fostei episcopii a Tomisului.

În ziua de 3 august 1941 biserica a fost avariată de bombardamentul aerian, a fost distrusă partea de est a clădirii precum şi catapeteasma din interior lucrată în icoane emailate. Între anii 1946-1950 s-au executat lucrările exterioare pentru consolidarea turlei principale şi s-au montat din nou profilele şi s-au montat din nou profilele care îi decorează exteriorul.
Mobilierul format din străni, policandre, candelabre şi sfeşnice, inclusiv vechea catapeteasmă au fost executate după planurile arhitectului Mincu la Paris. Parte din acest mobilier de o elegantă şi bogăţie deosebită, îmbrăcat în foiţa de aur şi pietre sidefate cu icoane emailate şi sculpturi cu motive naţionale a fost deteriorat cu evacuarea din timpul celui de al doilea război mondial.


Ceea ce dă însă astăzi valoare deosebită acestei biserici, este noua pictură executată în tehnica de frescă între anii 1959-1965 de către pictor prof. Gh. Popescu de la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti şi Niculina Dona Delavrancea. Această pictură în stil neo bizantin se înscrie ca o realizare contemporană excepţională pe linia monumentelor reprezentative din ţara noastră şi în special a celor din nordul Moldovei cu evoluţie evidenta privind atât documentarea istoric-creştină cât şi execuţia artistică. În totalitatea ei, pictura aceasta ridică la un alt nivel arta noastră bisericească cu dominantă afirmare artistică, mai expresivă, mai cultă. Criticul de artă, Petre Comarnescu consemnează într-un articol publicat în Revistă Tomis no. 8/1967: ‘’Noua pictură murală a catedralei constănţene este o adâncă simfonie de forme şi culori, admirabil legate şi armonizate între ele. Unele personaje poseda o remarcabilă atenţiune psihologică în spirit umanist, ceea ce nu se prea izbuteşte astăzi la continuatorii artei fresce, cu puţine excepţii’’ (pag.14). În regrupările de panouri s-a păstrat vechea iconografie bisericească, dar s-a urmărit şi o adaptare istoric-locală, integrându-se între scenele şi figurile creştine consemnate de tradiţia creştină, momente istorice legate de viaţă creştină a Dobrogei precum şi martiri creştini din vechile centre ale Scytiei Minor: Tomis Axiopolis, Trophaeum -Traiani, Durostorum. Sub acest aspect, este singura biserica în care au fost pictaţi martiri din aceste vechi centre creştine şi în costumaţia lor autohtonă. Se pot vedea deci între arcadele şi sânii laterali din naos Sf. Chiril de Axiopolis, Sf. Dasie (considerat o atestare de nume iliric în Dobrogea veacului IV), Sf. Emilian, Sf. Dada, Sf. Maxim din Durostorum. Resfinţirea Catedralei s-a făcut în anul 1951, de către Patriarhul Iustinian Marina împreună cu episcopul Chesarie Păunescu, al Dunării de Jos. Între anii 1950-1990, deşii socotită Catedrală a oraşului , ea a fost doar biserică parohială,. O dată cu reactivarea Arhiepiscopiei Tomisului în 1990, devine Catedrală Arhiepiscopală, iar din 2002, menţinându-şi statutul, este organizată ca locaş monahal, sub numele de Mănăstirea Sf. Ap. Petru şi Pavel, al cărei stareţ este însuţi Înaltpreasfinţitul părinte Teodosie, iar Mare Eclesiarh fiind Protos. Benedict Georgescu.

În această Catedrală se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnuluifăcută în 1932 după vestita icoană ,, Prodromiţa” de la Schitul Prodromul din Sfântul Munte Athos- Grecia, păstrată trei ani în Schitul Durău-Neamţ, iar în 1935 adusă aici de către episcopul Gherontie Nicolau. De asemenea , în această Catedrală se află şi se cinstesc moaşte ale Sf. Ier. Andrei Criteanul, ale Sf. M. Mc. Pantelimon, Epistet şi Astion de la Halmiris, Zotic , Atal, Camasie, şi Filip de la Niculiţel şi ale Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul, Auxentie, Stelian, Rufim şi Anaretenton.

Martirologiile şi sinaxarele consemnează un număr impresionant de martiri căzuţi la Tomis în persecuţiile dictate de împăraţii romani în mod deosebit în timpul lui Diocletian. Numele lor însă n-au pătruns până în cărţile de ritual. În mineele greceşti a fost găsit Sf. Mucenic Zotic martirizat la Tomis şi cinstit în ziua de 13 septembrie: este singurul martir de Tomis pictat în desfăşurarea acestei lucrări de pictură şi aceasta în cinstea marelui centru creştin de odinioară. În pridvorul bisericii s-au înscris două panouri în părţile laterale cu scene din viaţa ierarhilor din Tomis, unde precum se cunoaşte s-a afirmat o puternică şi organizată viaţa creştină încă din perioada sinoadelor ecumenice. Unul dintre aceste panouri arata prezenţa de spirit şi demnitatea de ierarh al episcopului Betranion de Tomis care silit de împăratul arian Valens să treacă la arianism, părăseşte demonstrativ biserica împreună cu credincioşii şi intră într-o altă biserică apropiată în care continua slujba. Al doilea panou arata sfinţenia episcopului Teotim şi curajul moral cu care a înfruntat pe huni într-o perioadă istorică grea pentru băştinaşi. În genere, proporţia figurilor, execuţia tehnică, variaţia modelelor şi îmbinarea de culori dau acestei picturi o bogăţie deosebită într-un ansamblu policromatic care oferă acestui interior de biserică excepţională. Privit sub prisma imediat artistică acest ansamblu format din variaţia proporţională de culori şi nuanţe, are imaginea unui covor naţional. Pentru acest ansamblu de culoare şi scene biblice, pictura catedralei din Constantă a primit aprecieri unanime atât din partea unor specialişti din ţară şi străinătate, cât şi din partea credincioşilor şi a vizitatorilor de rând.

Prof. Univ. I. D. Ştefănescu, specialist în probleme de artă creştină, consemnează într-o referinţă oficială următoarele: “Impresia artistică propriu-zis, de ansamblu, uimeşte cercetătorul prin nuanţa adâncă. Compoziţiile sunt ritmate, iar mişcările personajelor toate acordate, libere şi spontane rămânând totdeauna în măsură cerută de un decor pictural bisericesc. Ansamblul cânta şi lumina face să vibreze şi să învie chipurile personajelor, scenele şi toate elementele arhitectonice ale monumentului ‘’.

Criticul de artă Petru Comarnescu consacra un articol din Revista Tomis no.8/1967 cu titlul » Excepţionalele fresce ale lui Ghiţă Popescu », în care face aprecieri amănunţite şi scrie: » Costumaţia, adesea cu motive decorative româneşti tradiţionale, sau înscrierea figurilor în peisagii stilistice tot pe linia tradiţiei, dau picturii murale de la catedrala un aspect inedit, precum adesea figurile – mai ales cele feminine – au o prospeţime şi o graţie remarcabile, când nu trec la un dramatism şi el stăpânit discret, interiorizat. Această pictură murală reprezintă un triumf al revenirii la arta frescei «. Aprecierile acestea au primit şi confirmarea specialiştilor străini ca şi a vizitatorilor turişti atraşi în număr din ce în ce mai mare.

Pictorul german Hesse Alfred, titularul catedrei de pictură de la Academia de arte plastice din Dresda, împreună cu sculptorul german, Schwager Helmuth, profesor la aceiaşi academie, făcând o călătorie de studii şi documentare pe litoralul românesc al Marii Negre, fac aprecieri asupra artei monumentale şi arhitecturii din ţara noastră, declarând: » Am văzut câteva mozaicuri şi pictura de la catedrala oraşului.Gh. Popescu, autorul picturilor de la catedrala e un artist care a coborât pe pământ toţi sfinţii din cer şi a dus această coborâre până la profunda umanizare a lor » (Rev. Tomis No.9/1967).

Aspectul monumental al clădirii cu centuri de beton şi cărămidă presată, cu profile decorative şi coloane de marmură, spaţiul deschis spre Mare prin parcul imediat vecin, ca şi interiorul bogat în teologie şi vibraţii artistice, fac din această biserică un monument de artă şi un dar al credinţei strămoşeşti, un altar ridicat din dărnicie sufletească şi virtuozitatea. De aceea se oferă mereu ca punct de reper – că pune în evidenţă grija statului şi a Bisericii noastre-pentru tot ce constituie monument de cultură, produs spiritual al puterii creatoare româneşti şi formă de exprimare a fondului specific de viaţă naţională şi religioasă.